Sunt multe lucruri care s-au oprit în loc, care s-au schimbat sau care se află în curs de transformare în perioada pe care o trăim acum odată cu declanșarea pandemiei de COVID-19. Trăim efectele atât în plan personal, cât și profesional. Granițele dintre aceste două dimensiuni sunt, poate, mai dificil de identificat ca altădată. 

În căutarea acestor granițe am pornit atunci când i-am rugat pe câțiva dintre colegii noștri, în calitate de profesioniști în Analiză Tranzacțională, precum și de oameni ancorați într-o viață personală și socială, să ne spună câte ceva despre felul în care trăiesc perioada actuală. În relatările lor am observat că se conturează teme care se intersectează și se completează reciproc. Le veți regăsi mai jos, împreună cu mărturiile primite „la cald” de către echipa editorială.

Una dintre temele principale se leagă de sentimentul nesiguranței ca profesioniști.

Ioana Gheorghe: „De pe o zi pe alta, ne-am văzut nevoiți să ne redefinim stilul de viață, iar companiile să schimbe din temelii activitatea de business și să creeze noi strategii și proceduri prin care task-urile să fie duse la bun sfârșit, căutând, de asemenea, și modalități prin care să își ajute angajații să se simtă în siguranță în noul context. Programele de satisfacție a angajaților și cele de consolidare a echipelor arată cu totul altfel acum, iar fiecare echipă încearcă să își găsească un nou ritm, precum și soluții dintre cele mai diverse pentru a rămâne aproape și la fel de unită – de la call-uri informale în timpul „pauzei” de cafea la provocări și proiecte pentru copii. (…) Programele tradiționale de well-being nu mai sunt actuale - sunt mai greu de implementat și nu mai sunt adaptate la nevoile angajaților și la situația curentă, iar găsirea unor noi soluții devine o provocare”.

Anca Tiurean: „Noi am reluat intervizările odată cu nevoia de a verifica printre colegi dacă se mai confruntă cineva cu sentimente de nesiguranță pornind de la scăderea numărului de clienți și de solicitări noi de psihoterapie. Ne-am întrebat oare ce-am putea face în cazul în care criza economică îi determină pe oameni să scoată psihoterapia de pe lista priorităților. De asemenea ne-am întrebat: „Oare au plecat datorită situației… sau n-am făcut eu ceva bine?”

Mulți oameni au sunat pur și simplu și au zis că ei nu mai pot veni o vreme și unii terapeuți le-au respectat decizia fără a o problematiza sau discuta. Deși e dreptul lor să se retragă oricând, unii am considerat că face parte din angajamentul nostru în relația cu clienții să-i invităm la a decide împreună, nu singuri. Cel puțin așa avem ocazia unui rămas bun sau ocazia de a încerca depășirea noilor obstacole. Sunt bucuroasă că majoritatea continuă să vină, dar sunt și colegi care nu mai au de lucru și pe care îi sprijinim recomandându-i la cunoscuți, familie, vecini...” .

Altă temă semnificativă este aceea a nevoii de suport pe care o resimțim în calitate de profesioniști pentru a ne putea continua activitatea.

Olga Udrea: „Resimt o strângere a rândurilor – prin nevoia de ține aproape de ceilalți, iar rețelele mele sunt mai vizibile ca niciodată, mă refer aici la suportul emoțional oferit și primit în grupurile profesionale, comunitățile în care activez sau inițiativele colective unde m-am alăturat. În plus, e în aer nu doar primăvară, ci și această constrângere spre adaptare și tolerare.

O adaptare grăbită de iminența contextului la un cadru nou (sau diferit pentru mine) de a fi și de a sta cu mine și ceilalți. Toate invită la o tolerare a unui normal și absurd încâlcit de incertitudine, a nevăzutului și atinsului, a văzutului mediat.

Am un suflet introvert care momentan se descurcă bine în cuib și pe care îl hrănesc cu momente de răsfăț și prezență, căruia îi dau un pic de ordine prin rutine și pe care îl îndulcesc cu întrevederi virtuale cu oamenii dragi și cu multe doze de permisiune.”

Doina Olaru: „Fiecare experienţǎ în psihoterapie cu clienţii mei, supervizare şi grupul de supervizare îmi oferǎ concepte teoretice, metode terapeutice şi inteligibilitate, care îmi faciliteazǎ acordarea terapeuticǎ şi implicarea în intimitatea întȃlnirii psihoterapeutice al fiecărui client cu care lucrez, în explorarea atȃt a componentei intrapsihice, cât şi a celei interpersonale, a unui Sine ascuns de lume şi chiar de persoana însǎşi.

Poate în contextul acestei experienţe pe care o trǎim împreunǎ noi toţi avem nevoie să ne uitǎm mai profund şi atent la noi înşine decȃt o facem de obicei  şi sǎ ne asumăm schimbări ale modului în care trăim, gândim, ne simțim pentru a ne vindeca pe noi înşine şi, în același timp, la nivel global. 

Ca şi oportunitate întȃlnitǎ în acest context, pentru mine a fost lucrul cu mandalele în grupul de dezvoltare personalǎ condus de Cezara Klaus Daşu (PTSTA-P), în care conceptele din Analizǎ Tranzacţionalǎ au fost îmbinate cu conceptele din Artterapie. Lucrul cu mandalele pentru noi toţi a fost o activitate profundǎ, revelatoare, intensǎ, de explorare a profunzimii Sinelui personal, care ne-a deschis cǎtre a simţi, exprima, aprecia frumuseţea și echilibrul din interiorul şi exteriorul nostru”.

Andreea Marin: „Una dintre constientizările mele din această perioadă o reprezintă faptul că mi-am dat seama că mă detașez, mă decuplez de ceea ce simt și mă pun pe un mod de supraviețuire pentru a putea face față acestei perioade de izolare socială și incertitudine. În terapia personală, mă reconectez și îmi dau voie să fiu tristă, să plâng, să mă îngrijorez, să „disper”, pentru ca apoi să o iau de la capăt cu modul de

supraviețuire. Îmi caut activități sau doar las timpul să treacă, încercând însă să mă distrag aproape continuu de la îngrijorare, emoții copleșitoare sau sentimentul de singurătate apăsătoare.

Având în vedere parcursul meu de până acum, sunt (aproape) convinsă ca am resursele necesare să trec cu bine prin această perioadă dificilă, însă mi-am pus și întrebarea: Pentru noi, în calitate de terapeuți, cum este și cum va fi după această perioadă stresantă, în care punem totul pe pauză, inclusiv emoțiile și trăirile noastre, pentru a supraviețui? (...). Fiind o traumă colectivă, avem nevoie să lucrăm fiecare dintre noi cu acea parte afectată, să o înțelegem, să îi dăm spațiu să se exprime și să se vindece.

Astfel, vom putea practica și oferi suportul necesar persoanelor afectate, pentru a nu „pasa vreun cartof fierbinte” clienților noștri. (...). De aceea, consider că este vital să fim complet sinceri cu noi, să ne dăm în primul rând nouă voie să „disperăm” într-un context sigur, să experimentăm și exprimăm tot ce ne aduce această situație nouă pentru fiecare dintre noi și pentru umanitate, pentru a o putea gestiona și integra în experiența noastră de oameni și terapeuți.

Cred cu tărie că supervizarea și terapia persoanala a fiecărui terapeut, indiferent de nivelul de experiență, este un must-have în această perioadă și în perioada următoare, pentru a ne „imuniza” împreună la această traumă globală și a evita să intrăm în triunghiuri dramatice cu clienții noștri. Propun să ne punem întâi propriile măști de oxigen, înainte de a le pune clienților noștri”.

Nevoia de echilibru și delimitare între profesional și personal este și ea o temă care se regăsește frecvent.

Olga Udrea: „Resimt această perioadă ca pe un acordeon organic – în care trăiesc o experiență de (re)strângere, fuziune și constrângere, față de care sunt oarecum ambivalentă. Așa a apărut o restrângere a spațiului personal și profesional prin alegerea distanțării fizice pe care o trăiesc, precum o altă dimensiune în timp și spațiu; lucrez de mai bine de o lună acasă, astfel că livingul meu a devenit dintr-o dată cabinetul unde-mi văd clienții, unde am parte de workshop-uri și grupuri pe Zoom, locul unde văd filme cu soțul meu, unde citesc, locul unde meditez și fac yoga, spațiu ce ține totodată loc și de restaurant și cafenea, acolo unde mă reuneam cu prietenele mele.Și pare că între toate apar forțe de unificare și individualizare”.

Andreea Bud: „Experiența mea în această perioadă a fost marcată de mesaje și imagini cu impact puternic pe toate canalele de socializare despre a profita de moment cu toți porii. Toate posibilitățile noi oferite de schimbarea rutinei de zi cu zi s-au transformat dintr-o dată în presiuni (...). Cum poți să ieși din izolare într-o versiune mai bună decât atunci când ai intrat? (...) Iar ca răspuns (...) au venit formele de reinventare în carantină: creșterea popularității gătitului, sport prin ZOOM, reamenajarea apartamentului, descoperirea unor hobby-uri, participarea la workshop-uri de dezvoltare personală etc.

Cu siguranță pot fi metode sănătoase și distractive, însă, de asemenea, te pot umple uneori de teamă: Ar trebui și eu să fac asta? Ce este în neregulă cu mine că nu îmi vine să fac așa ceva? Iar această spirală de întrebări poate să facă loc unui sentiment de eșec, poate chiar însoțit de autocritici și presiuni. (...).

Eu cred că, pe lângă celebrarea motivației umane de a se ridica deasupra circumstanțelor ei, este de dorit să ne acordăm reciproc permisiunea de a nu reuși, de ne fie frică, de a încetini ritmul”.

Ioana Preda: „Pentru mine este o perioadă în care acord mai mult timp meditaţiei, rugăciunii și statului cu mine în liniște. Acum când scriu este al doilea weekend când am oprit internetul în casa şi am întors ceasurile cu faţa la perete, asta pentru a evita tentația de a mă mustra pentru că s-a făcut ora X și eu n-am făcut aia şi ailaltă, n-am spălat și n-am curăţat şi n-am citit destul, etc. În cele din urmă, oricât m-aș bombăni, trebuie să las geanta de pe umăr, să mă aşez și să repar barca, că n-am unde scăpa de mine. Ceea ce este și o provocare, şi o oportunitate.

Când mă gândesc la contextul mai larg al distanțării sociale, îmi vine în minte și faptul că noi, oamenii, avem sistemul acesta minunat al atașamentului, care instinctual ne îndeamnă ca în vreme de distress să fugim către cei cu care ne simțim în siguranță și pe care îi iubim. Ori, în situaţia actuală, în special în cazul acelora dintre noi care locuim singuri, acum în vreme de distress, trebuie să fugim de cei cu care ne simțim în siguranță și pe care îi iubim, tocmai pentru a-i proteja. Ceea ce este dacă nu complet haotic, atunci cel puțin trist.

Fiecare zi este o echilibristică între linişte și agitație, acțiune şi neputință, durere simțită și deconectare, între dorul de ceilalți şi adaptarea la starea actuală, între pofta de viaţă şi teama doliului care ar putea veni şi aici, nu doar acolo” 

Cu siguranță la cele de mai sus se vor adăuga de acum încolo noi stări, reflecții, reacții și povești. Un fel de jurnal colectiv care ne înregistrează pulsul interior. Îl putem continua împreună. Astfel, vă invităm să ne trimiteți câteva rânduri despre cum traversați această perioadă, în speranța că punându-le cap la cap experiențele capătă (ceva mai mult) sens.

de Anca Tiurean

Înainte de 13 martie când am început să lucrez online de acasă, am lucrat online cu puține persoane și doar în situații excepționale (când erau în delegație sau când trăiau în altă țară). Nu am aprofundat niciodată întrebarea „de ce ar trebui să avem ședințele la cabinet - e o necesitate, o preferință sau un moft?”, ci am preluat-o mai degrabă așa cum a venit, cu valul majorității, în baza unor motive comune cum ar fi: prezența, accesul la limbajul non-verbal, posibilitatea de a desfășura activități psihocorporale și dorința de a separa simbolic mediul profesional de cel personal.

Dar e un subiect la care vă invit să reflectăm împreună. Într-un număr viitor al newsletterului voi reveni la acest subiect, dacă îmi veți trimite ideile și experiențele voastre despre psihoterapia online pe adresa anca.tiurean@yahoo.com 

De când am trecut la utilizarea exclusivă a platformelor de tip videoconferință pentru psihoterapie pe perioada pandemiei, aceste întrebări au devenit subiecte importante de discuție și între mine și clienții mei, cel puțin în prima fază, când tatonam încă dacă „mai e terapeutic așa de la distanță sau se pierde ceva semnificativ?”

Cu fiecare dintre clienți am dedicat minim o ședință experimentării cu noul mediu și discuției despre ce este de fapt psihoterapeutic în colaborarea noastră, iar rezultatul acestor discuții aș dori să-l împărtășesc și cu voi. Vă invit cu mult interes la a reflecta și comunica experiențele voastre, ca să rămânem după acest episod cu un valoros nou set de cunoștințe și bune practici.

Specialitatea mea este psihoterapia familială. Integrez Analiza Tranzacțională în munca sistemică și utilizez o perspectivă sistemică atunci când lucrez cu Analiza Tranzacțională în cazuri individuale. Lucrul individual online este mai ușor de realizat decât cel care de obicei implică un cuplu sau o familie cu copii sau persoane vârstnice.
Am crezut că nici nu este posibil, dar spre surprinderea mea, psihoterapia de cuplu online a însemnat un aport mai degrabă pozitiv la proces decât o serie de impedimente. Iar asta cred că are de-a face cu atitudinea pe care o adoptăm vizavi de noile limite cu care ne confruntăm: le putem considera obstacole sau le putem valorifica drept oportunități. De altfel, obstacolele sunt nimic altceva decât o zonă de contact al omului cu realitatea, unde sunt spontan puse în act scenariile uzuale, având posibilitatea să lucrăm cu ele direct.
Câteva întrebări interesante de la care am pornit discuțiile cu clienții mei au inclus:

• Ce ne putem aștepta de la aceste întâlniri online? Am convenit că vom acorda prioritate chestiunilor care țin de prezent și de ajustarea la noile provocări, având în vedere că munca de psihoterapie axată pe schimbările mai profunde (de scenariu) sunt ele însele la un anumit nivel destabilizatoare. Ori în această perioadă o parte dintre clienții mei au deja destulă instabilitate în viața lor și au nevoie să se bazeze pe tot ce e mai bun și adaptativ în scenariile lor familiare, chiar dacă le vor putea ajusta pe parcurs, continuând să beneficieze de acompaniament psihoterapeutic.
• Cum vom gestiona intimitatea (lipsa spațiului privat sigur, întreruperile, distanța, etc)? O clientă care trăiește într-un spațiu îngust cu familia se duce pentru ședințe în mașină, un client se trezește la 7 dimineața pentru a avea ședința înainte de trezirea celorlalți membrii ai familiei, o altă clientă se izolează în bucătărie și vorbește aproape șoptit, păstrând o ureche descoperită pentru a-și auzi intensitățile vocii. Un cuplu care are copii mici a convenit cu mine să ne vedem pe rând, o săptămână cu soțul, cealaltă cu soția, în contextul unui contract de psihoterapie familială conform căruia granițele confidențialității sunt în raport cu exteriorul familiei și nu intrafamiliale.
• Să întrerupem terapia sau să continuăm online? Cu unii clienți procesul a fost încheiat, cel puțin temporar datorită lipsei accesului lor la internet sau pentru că nu am reușit să găsim o formulă de organizare convenabilă ambelor părți. Anumite persoane cu care am început terapia recent au refuzat să continue invocând că „nu se simt bine în formula online” și nu au dorit să încerce. O asociază cu ședințele de la locul de muncă. Sau cu niște cursuri online. Sau pur și simplu se simt inconfortabil să punem bazele relației terapeutice în acest fel.
• Cum pot fi nevoile actuale de ajustare ale clientului integrate în contractul terapeutic? Dacă pornim de la premisa că experiența trăită are o dimensiune simbolică, nu doar una practică, ne putem construi intervențiile de-a lungul celor două direcții simultan: reducerea simptomelor și vindecarea scenarială, prima fiind abordată explicit, iar a doua, implicit. „Poliția pe străzi îmi creează stres în plus, nicidecum siguranță” sau „Nu suport masca, mă sufoc cu ea” sunt afirmații despre probleme cotidiene în vremea pandemiei, care ne deschid posibilitatea de a răspunde suficient de ambiguu încât să stimulăm Adultul, să susținem Copilul și să ne imaginăm un dialog fructuos cu Părintele.

• Ce diferențe simțim noi și clienții între munca live și cea online? În contextul unui proces terapeutic axat pe tema conectării și fricii de intimitate în relațiile interumane, izolarea aceasta ne-a picat la țanc, făcând ca două luni să discut cu un client aproape exclusiv despre apropiere și distanță în terapie, în cuplu, în relații în general - și nu la modul teoretic, ci experiențial, prin asocieri libere, prin vorbit și pauze lungi de la vorbit. Atât discursiv, cât și performativ, am simțit că atmosfera relațională e mult mai profundă decât la cabinet, spontaneitatea la cote mai ridicate și locul „celuilalt” în auto-cunoaștere, sens și schimbare tot mai clar conturat și prețuit. La începutul lunii aprilie, am întrebat și alți colegi psihoterapeuți despre experiențele lor cu munca online și cu acordul lor vă voi împărtăși câteva mărturii și câteva întrebări pe care ni le-am ridicat împreună pe marginea acestui subiect. 

de Diana Cosma
La jumătatea lunii martie, având în vedere evoluţia pandemiei de coronavirus, am luat decizia să îmi mut practica psihoterapeutică online, până în momentul în care situaţia se va ameliora şi pericolul la adresa sănătăţii publice va trece. Am luat această decizie înainte de decretarea stării de urgenţă în România, când „stăm acasă” era mai degrabă o alegere personală şi nu ceva impus. Decizia mea a venit la intersecţia dintre responsabilitate şi oportunitate: responsabilitatea mea publică în rol de psihoterapeut să fac tot ce pot pentru a proteja sănătatea mea şi a celorlalţi, dorinţa personală de a proteja membrii vulnerabili ai familiei mele şi faptul că, în afară de cabinet, unde era decizia mea, toate activităţile mele fuseseră fie închise, fie mutate online - cursuri pe care le ţin, cursuri la care particip, întâlniri, evenimente. Nu a fost o decizie uşoară pentru mine. M-am consultat cu colegi înainte de a o lua. Am citit recomandări APA (American Psychological Association) înainte de a o lua. M-am gândit mult înainte. 

Ținând cont de atitudinea mea dinainte de pandemie, faptul că am hotărât să fac această mutare a practicii în mediul online este un lucru pe care îl găsesc semnificativ. Da, supervizările mele au fost în majoritate pe Skype, însă înainte nu am ţinut niciodată o şedinţă de psihoterapie sau consiliere online. Am avut cereri de psihoterapie online de la persoane din afara Bucureştiului, iar eu am îndrumat întotdeauna aceste persoane spre profesionişti din zona lor, cu care puteau lucra faţă în faţă - am făcut acest lucru indiferent de disponibilitatea mea pentru clienţi noi.

De ce? Pentru că, din punctul meu de vedere, procesul psihoterapeutic este cel mai eficient faţă în faţă, iar a lucra online când există posibilitatea unei terapii faţă în faţă îmi pare o evitare care doar întăreşte credinţele scenariale şi încurajează simptomele pentru care se caută tratament. Mă gândeam, de exemplu, la persoane cu workaholism care nu îşi găsesc timp pentru sine şi vor să îl reducă apelând la terapia online, la persoane cu dificultăţi de relaţionare care încearcă să se distanţeze şi de relaţia terapeutică apelând la terapia online, la persoane dependente de Internet care fac terapia să fie doar o activitate online în plus... Exemplele pot continua.

Mă gândeam în acelaşi timp la mine şi la ceea ce nu aş putea eu face: semnalele nonverbale pe care le-aş pierde, semnalele nonverbale pe care nu le-aş putea da la rândul meu, întreruperi din motive tehnice care pot apărea în momente cu adevărat dificile. Lista nu s-ar termina aici, dar cum argumentele acestea mi-au fost suficiente, nici nu a fost nevoie să reflectez la altele pentru a nu fi de acord să lucrez online. Singura excepţie a fost pentru clienţii deja existenţi, cu care formasem o alianţă terapeutică faţă în faţă şi care s-ar fi aflat în imposibilitatea de a veni la cabinet la un moment dat, cum ar fi mutarea din oraş sau vreo urgenţă legitimă.

Şi iată o urgenţă legitimă: impunerea distanțării sociale ca măsură de protecție pe parcursul acestei perioade. Nu mi-a fost deloc uşor să iau decizia. M-am întrebat dacă exagerez. Iniţial m-am îndoit de mine şi am fost ambivalentă. M-a ajutat o idee dintr-un grup de profesionişti de pe Facebook: spunea cineva că a muta practica terapeutică în mediul online este, în condiţiile date, modul în care urmăm primul principiu etic al psihoterapiei - primum non nocere. Să nu facem rău sau să facem cel mai mic rău posibil. În situaţia actuală, a continua terapia faţă în faţă înseamnă a risca sănătatea psihoterapeutului, a clientului şi a persoanelor cu care aceştia intră în contact.

În acelaşi timp, trecem printr-o perioadă de traumă colectivă în care consider necesar din punct de vedere terapeutic să rămân în continuare disponibilă atâta timp cât pot face acest lucru. Cu această înţelegere care a rezonat cu mine şi cu gândirea mea, am făcut imediat schimbarea. 

Experienţa mea trăită ca „terapeut online” a avut elemente dintre cele la care mă aşteptasem, însă a prezentat şi provocări pe care nu le anticipasem când nu îmi puneam problema să practic în acest fel (niciun client niciodată nu se folosise de excepţia în care aş fi oferit servicii psihologice la distanţă). Totuşi, m-a surprins lejeritatea primei şedinţe video online - modul de lucru mi-a venit natural. Contactul era mai puţin intens, conţinutul şi procesul co-reglate corespunzător în diada terapeutică ţinând cont de puterea de conţinere mai mică a mediului nou de lucru şi de perioada de criză prin concentrarea mai degrabă pe prezent şi pe resurse. Totodată am putut simţi în continuare soliditatea a ceea ce am construit înainte, faţă în faţă.
Sunt recunoscătoare pentru multele şedinţe de supervizare online şi pentru faptul că înainte de prima mea şedinţă online cu un client, am avut o şedinţă de terapie personală online - aceste experienţe m-au pregătit, arătându-mi dinainte dificultăţi care pot apărea şi deci pe care le-am putut preveni, cum ar fi mica întârziere în a vedea şi auzi răspunsul celeilalte persoane sau faptul că nu ne mai putem vedea tot corpul pentru a observa poziţie, postură, gesturi, însă au fost şi părţi bune: tot ce ţine de faţă devine de fapt mult mai proeminent şi mi-a fost chiar mai uşor să observ contactul vizual şi expresiile faciale. Sunt de asemenea recunoscătoare pentru tehnologia modernă care îmi permite să continui să fiu un suport în situaţia cu care ne confruntăm acum, în condiţii de siguranţă. Sunt recunoscătoare şi pentru profesioniştii cu mai multă experienţă decât mine care, prin webinarii gratuite săptămânale, au facilitat această trecere pentru mine şi pentru mulţi alţi terapeuţi. 

M-am pregătit şi continui să mă pregătesc pentru această muncă diferită, care presupune să iau decizii pe care în alte circumstanţe nu le-aş lua în considerare, pentru a putea menţine alianţa terapeutică şi a oferi suport în vremuri de criză colectivă, în condiţii de siguranţă şi confidenţialitate. Astfel am ajuns să lucrez de acasă, să lucrez prin apeluri video, să apelez chiar la a lucra prin mesaje scrise atunci când nu există intimitatea necesară pentru a păstra măcar contactul audio. În acest context, am trăirea de alertă, de a fi nevoită să fiu chiar mai conştientă de contactul şi timpul pe care îl avem la dispoziţie decât în şedinţele faţă în faţă. Cu cât dispar din canalele de contact, simt că mă apropii mai mult de ceea ce este esenţial ca şi conţinut, tranzacţiile devin mai scurte, mai din Adult, ajungem mai repede la miezul problemei; însă în acelaşi timp se şi pierde ceva esenţial din relaţionarea directă, o lipsă resimţită de ambele părţi ale relaţiei terapeutice.

Este nevoie de o gestionare mai fină din partea mea şi de o asumare egală a responsabilităţii cadrului terapeutic de ambele părţi. Dacă faţă în faţă eu pun la dispoziţie un spaţiu confidenţial, în contextul psihoterapiei online este nevoie ca atât eu ca terapeut, cât şi clientul să aibă responsabilitatea propriului spaţiu. Încă nu am avut un client nou în terapie cu care să încep direct online şi sunt curioasă şi deschisă să văd în ce fel începe şi evoluează în acest mediu o relaţie terapeutică ce nu este deja formată şi consolidată, ce este mai dificil şi ce este mai uşor.

În acelaşi timp, consider că fiecare modalitate de lucru necesită o gândire la resursele şi limitările ei specifice. Am simţit nevoia să anticipez aceste lucruri măcar parţial pentru a fi pregătită, am citit articole şi am participat la webinarii pe un subiect de care nu aş fi avut nevoie în circumstanţe obişnuite. Aceste pregătiri mi-au dat o siguranţă că am de unde lua informaţii. Simt că încă experimentez, tatonez, nu sunt încă pe teritoriul meu ca în cabinet, nu în totalitate, şi cred că această trăire face parte din adaptare şi din creştere. 

de Diana Deaconu și Anca Tiurean

Existența situațiilor de criză reprezintă una dintre feliile realității pe care le avem „de mestecat” într-o măsură mai mare sau mai mică fiecare dintre noi de-a lungul vieții. Inevitabilitatea acestui fapt reprezintă, poate, în sine un element al procesului de maturizare. Felul în care facem față acestor perioade rămâne unul crucial, întrucât poate fie să angreneze resurse individuale, forțe de creștere și reziliență, fie să ducă înspre un colaps în plan intern, înspre o experiență traumatică din care să ne recuperăm cu greu direcția, autonomia sau chiar organizarea mentală. 

Astfel, situația de criză poate declanșa restructurări majore la nivelul personalității sau al sistemelor sociale din care facem parte, ea poate genera opțiuni de ieșire din scenariul de viață (individual sau cultural) sau poate reîntări vechile credințe și imagini despre sine, despre ceilalți și despre lume. Oscilația între cele două posibilități este de multe ori una fragilă, în sensul în care este însoțită de temeri, tensiuni, sentimente de pierdere și de confuzie.

Pentru a naviga prin acest „peisaj” complex poate fi de folos să creionăm mental trei etape semnificative: una premergătoare crizei, o a doua de parcurgere a acesteia și o a treia de post-criză. Fiecare dintre ele aduce în prim-plan elemente specifice.

Perioada care precede criza poate reprezenta un context în care să antrenăm anumiți „mușchi” în plan emoțional, intim conectați la structura noastră internă. Ea poate fi momentul întăririi autonomiei, al creșterii unui Părinte sănătos care să relaționeze fluid cu nevoile și trările prezente în Copil. Un vechi proverb chinezesc spune: Cu cât transpiri mai mult în antrenament, cu atât mai puțin sângerezi în luptă.

De asemenea, contractarea cu propriul sistem de suport (sau cu familiile din care facem parte) poate fi ceva de ajutor atunci când se întâmplă de la Adult la Adult, în afara unui context de urgență. Atunci avem cum să purtăm discuții despre relațiile dintre noi și despre cum ne putem sau nu ne putem baza încă unii pe alții în caz de criză. E util să conștientizăm cum intrăm în diverse tipuri de jocuri, evitând momentele de intimitate, cum ne soluționăm conflictele și cum facem loc diferențierii la nivelul întregului sistem în care funcționăm.

Dacă o bună pregătire și o corectă anticipare a situațiilor de criză ne ajută să ne descurcăm și să ne coordonăm mai bine ca să trecem prin situație, atunci când suntem în mijlocul evenimentelor nu este momentul pentru educație și ținut prelegeri sau negocieri îndelungate, chiar dacă de multe ori ne dăm seama că trebuie să facem o strategie pe loc, folosind resursele de care dispunem pentru a ne adapta. Un mod în care putem conceptualiza acest lucru este făcând referire la noțiunile de Permisiune, Protecție și Potență.

Devine crucial să intrăm în contact cu permisiunile de care avem nevoie pentru a face față: de a exista, de a simți fără a întâmpina

acest lucru cu autocritică, de a cere sprijin, de a gândi sau de a acționa adecvat, precum și permisiunea de a acționa neadecvat, recunoscând că este o situație nouă, poate neașteptată, potențial copleșitoare, și e firesc să facem greșeli de estimare sau decizii regretabile, în efortul de a ne adapta. Este mai ușor să întâmpinăm și să adresăm greșelile noastre dacă le recunoaștem și nu le interpretăm catastrofic.

Să ne amintim, de pildă, că numeroși oameni își mint medicii, pentru că se tem să nu fie învinuiți pentru bolile cu care se prezintă, iar acest lucru îngreunează adesea mult diagnosticul și tratamentul. Protecția devine, de asemenea, un factor cheie, fie că rezidă în mecanisme interne de auto-reglare (anumite practici, aspecte ce țin de mentalizare), fie că se regăsește în conectarea la alte persoane. Ele pot deveni baze de siguranță sau de vitalitate.

Nu în ultimul rând, momentul crizei ne solicită să ne conectăm cu propria potență, cu acele capacități de preluare a conducerii, de ieșire dintr-o stare de pasivitate și de implementare a unor decizii adecvate momentului de aici-și-acum. Dat fiind faptul că în timpul crizei folosim ce resurse avem și s-ar putea să nu avem timp pentru a dezvolta unele noi, este foarte probabil că vom recurge la reflexe de-ale noastre din vechiul scenariu sau că se vor reactiva simptomele care și altă dată ne-au atenuat dificultățile.

În astfel de momente ne amintim că scenariul de viață al omului este în primul rând cu rol adaptativ și e în regulă să ni-l folosim așa cum e, în loc să devenim pasivi, frământându-ne prea mult despre cum ar trebui să fie.

Supraviețuirea perioadei de criză nu ne lasă mereu în cele mai limpezi ape. Acesta este, poate, locul în care realizăm dacă sunt lucruri pe care le-am pierdut în urma turbulențelor traversate, în care cântărim eventualele daune și în care, gradual, căutăm să ne reconectăm la capacitatea de a imagina un viitor și de a construi aspirații. 

Avem nevoie de un timp și de un spațiu în care să integrăm experiența trăită, denumită aici „criză”, așa încât să îi dăm o semnificație și să o transformăm într-un proces de învățare. În cuvinte mai simple, putem numi aceste lucruri un fel de „încheiere”. Durata încheierii poate depinde de durata și intensitatea crizei, dar în special depinde de cât de pregătită a fost persoana să se confrunte cu criza și cât de bine s-a descurcat pe parcursul ei. Încheierea poate avea loc uneori printr-o simplă discuție despre eveniment cu cineva cu care ne simțim în siguranță.

Aspectele pe care le-am descris mai sus vin să susțină faptul că o situație de criză se înscrie într-o succesiune temporală, că este încadrată de un adverb de tipul lui „înainte” și de altul de tipul „după”. Asimilarea și acomodarea la această perspectivă poate facilita, credem noi, adaptarea, în sensul în care o poate face mai „trăibilă” și mai ancorată într-un potențial de creștere.

de Amalia Gabor

Echipa editorială a pus laolaltă o serie de resurse ce pot fi accesate, în speranța că vor facilita adaptarea și informarea noastră ca practicieni în contextul actual. Informațiile pe care le puteți regăsi aici se referă la aspecte specifice care țin de pandemie, precum și la particularitățile lucrului în mediul online. 

Mulţumim colegului nostru Mihail Iordache, care, prin intermediul articolelor postate de el pe grupul yahoo membri_arat@yahoogroups.com, ne-a facilitat găsirea unora dintre resursele prezentate aici. 

Sperăm să vă fie de folos și să reprezinte câteva unelte care să susțină munca importantă pe care o facem în această perioadă.

1.         Îndrumări oferite de instituţii publice ale psihoterapeuţilor privind lucrul în online

• Răspunsuri APA (American Psychological Association) la dileme etice ridicate de lucrul în online în timpul pandemiei (unele ţin de statul american şi asigurări, dar sunt şi informaţii referitoare la  etică interesante pentru noi, românii, cum ar fi: Este necesar să oferim informații clienților privind măsurile de distanțare socială? Trecerea la modul de lucru online implică modificări în modul în care luăm notițe sau în felul în care ne gândim la planul de tratament?) https://www.apaservices.org/practice/news/psychologists-questions-covid-19?_ga=2.190809582.436849009.1585679357-1049498561.1582811315 
• Sugestii oferite de EAP (European Association for Psychotherapy  

            Some online therapy tips and ideas (pdf)

2.        Consideraţii privind terapia online

• Working Online - o serie de prezentări ce urmăresc să ofere o imagine de ansamblu actualizată a oportunităților și provocărilor care există pentru terapeuții care lucrează într-o epocă tehnologică. Este abordat, de asemenea, specificul contextului actual. Printre temele abordate se regăsesc aspecte ce țin de evaluarea gradului de risc, reflecții de natură etică care țin de responsabilitatea terapeutului, aspecte specifice privind tehnologia de lucru (folosirea platformei Zoom, de pildă), adresabilitatea terapiei online (poate fi adaptată pentru lucrul cu copii și adolescenți?) sau prezenţa în mediul online şi social media a terapeuţilor etc.

  Behind the screen series: 
            https://www.onlinevents.co.uk/behind-the-screen-event-series-video-replays/ 

            Online Therapy:
          https://www.onlinevents.co.uk/online-therapy/ 

• Considerations for Working Online - o serie articole cu privire la lucrul online: avantaje ale lucrului online, confidențialitate şi riscuri, consideraţii etice, social media, cum pot beneficia cei afectaţi de boli cronice de lucrul online https://kbraunercounselling.blog/category/online-counselling/

3.         Teme de interes pentru diverse categorii de subiecte: 

• Cum să menținem relații puternice în timp de distanțare socială - mai multe strategii pentru a combate singurătatea și pentru a construi relații în timpul pandemiei https://www.nicabm.com/strengthening-relationships-while-social-distancing/ 
• Grija față de sine în cazul psihologilor: Îngrijirea de sine este un lucru pe care psihologii (terapeuţii) sunt experți să îi înveţe şi să îi ajute pe clienții lor să şi-l însuşească tot mai bine. Articolul prezintă o serie de motive pentru care de ce practicienii trebuie să facă din self-care o prioritate pentru ei înşişi şi diverse modalități de a ajuta psihologii să integreze practicile de îngrijire de sine în viața lor. https://www.apaservices.org/practice/business/podcasts/self-care/  
• Practica psihoterapeutică şi lucrul în condiții de izolare socială

(conţine un ghid oferit de UKCP (The UK Council for Psychotherapy) pentru situaţiile în care ședințele faţă-în-faţă nu pot avea loc atunci când terapeutul sau clientul nu pot participa la sesiuni din motive de izolare socială sau de sănătate) https://www.psychotherapy.org.uk/wp-content/uploads/2020/03/Psychotherapeutic-practice-and-working-in-isolation.pdf