[din când în gând] - cum spunem poveștile dinăuntru

În urmă cu câteva luni, pe la începutul lui decembrie 2019, într-o seară destul de friguroasă din timpul săptămânii, spălam vase, ascultam niște Leonard Cohen în căști și mă gândeam la cadoul pe care urma să îl fac de Secret Santa. Crăciunul ăsta aveam o persoană la care țineam (și țin) mult și căreia știam că vreau să îi dăruiesc ceva personal și intim. Și, dacă până acum „misiunea” nu era deja destul de complicată, m-am gândit că acel ceva ce va fi intitulat „cadou” la final să fie ceva făcut de mine. Foarte inconștientă de ce înseamnă asta, am decis să scriu un volum de poezie.

Și acum, cel mai dificil lucru la volumul ăsta de poezie nu a fost scrisul de poezii efectiv, cât a fost să aleg o temă și un titlu – practic, să răspund la întrebarea „de ce îți scriu eu lucrurile astea?”, „de ce acum?”, „ce vreau eu să-ți zic cu ele?”. Nu o să te mint, cred că ăsta e unul dintre cele mai dificile exerciții ever: să te pui fictiv față-n față cu o persoană, să o privești profund pe ea pentru cine e și, totuși, ca și cum te-ai privi în oglindă. And that was the catch. Persoana asta se bucura de un nou rol, acela de tată și, ce să vezi, și eu am un tată, așa că am ales ca ăsta să fie numitorul nostru comun.

Volumul, existent deocamdată într-un singur exemplar, se numește „tot ce nu ți-am spus, sper, doar încă”. Am scris titlul cu litere mici pentru că el e făcut ca și cum un copil i-ar scrie tatălui său. Și îți povestesc toate lucrurile astea pentru că, în esență, volumul este despre comunicare și, mai ales, despre toate lucrurile pe care sperăm să avem curaj să ni le spunem cândva sau pe care nu ni le spunem niciodată; este despre incapacitatea noastră de a spune lucruri, despre frica de a fi judecați atunci când o facem, despre nevoia de a fi sinceri atunci când vorbim. De-asta, astăzi vreau să vorbim despre cum vorbim.

Simt că modul nostru de a comunica s-a schimbat destul de mult în contextul izolării și distanțării sociale: mare parte dintre discuțiile noastre se întâmplă pe Facetime, Skype sau Zoom, scriem mesaje text sau dăm reacts la poze, postări și Stories. Dacă înainte eram campioni în small talk, acum parcă avem lucruri să ne spunem – sau când nu avem nu o facem pur și simplu, căci nu mai există nicio obligație socială. Totuși, pandemia a făcut munca mai grea dintr-un punct de vedere: dintr-o dată, dacă aveai o zi în care te simțeai nașpa, nu exista nicio îmbrățișare care să te facă să te simți mai bine, iar proxemica nu te ajuta cu nimic în a-ți face creierul să secrete serotonină, oxitocină sau dopamină. Tot ce îți rămânea era să vorbești.

Introspecția venită odată cu timpul liber și izolarea a adus cu sine conștientizarea anumitor emoții și stări pe care, poate, ne era ușor să le ignorăm înainte, să le pierdem în haosul cotidian. Apoi, cred că exact această conștientizare ne-a determinat într-o oarecare măsură să devenim mai sinceri în comunicare, această sinceritate fiind venită cu scopul de a suplini lipsa interacțiunii fizice. Asta ne-a ajutat să empatizăm mai mult și să vorbim mai profund despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi. Și, poate, să ne cunoaștem un pic altfel – pe cei din jurul nostru și pe noi înșine.

Jung spunea că singurătatea nu vine din lipsa interacțiunii cu ceilalți, din nevoia de a avea oameni în jurul nostru, ci, mai profund, din incapacitatea noastră de a le spune oamenilor ce este cu adevărat important pentru noi. Eu cred că fix despre asta a fost perioada de stat în casă: despre a conștientiza distanța fizică și psihologică, despre a o accepta și despre a găsi modalitățile prin care să o minimizăm. Personal, am ajuns să-mi cunosc mai bine anumite pattern-uri în gândire și-n comportament, am ajuns să înțeleg de ce le vorbesc oamenilor într-un anume fel și nu în altul și am ajuns să înțeleg cum le arăt acestora că îi iubesc, prin comunicare. Toate aceste lucruri le voi atinge mai în detaliu în scrisorile care urmează, dar până atunci îți las mai multe recomandări care să te ajute să înțelegi de ce vorbești cum vorbești.

Și-acum, înainte de „pa-pa”, te las cu o întrebare: cum s-a schimbat modul tău de-a vorbi cu ceilalți în perioada asta (dacă s-a schimbat, desigur)?

Sunt Sabrina și îți scriu din Cuib, din când în gând. Așa am numit această scrisoare – o scrisoare despre tine și despre mine, unde gândurile noastre se pot întâlni și discuta. Săptămânal, îți voi împărtăși din frământările și gândurile mele, voi încerca să mă conectez cu tine prin ele și mă voi lăsa inspirată de ideile tale și de tine. Pentru că vreau să creştem împreună, îmi doresc să-mi scrii și tu, să-mi împărtășești povestea ta, iar gândurile noastre să se conecteze pe pagina asta. Măcar din când în gând.

Dragă <<Prenume>>,