Pandemia face imposibilă organizarea de alegeri corecte și libere în majoritatea locurilor. Deja s-au amânat scrutinuri în zeci de țări. În Polonia, însă, coaliția de la putere a declanșat o criză constituțională în încercarea de a organiza alegeri prezidențiale pe 10 mai. Cu câteva zile înainte de scrutin, părea încă posibil că Guvernul va continua cu planul său de a încerca să organizeze alegeri prin corespondență. Asta deși planul era pus pe picioare în grabă și prin metode caracterizate drept neconstituționale de - printre alții - un grup de foști premieri și președinți ai țării. Situația a generat confuzie pe mai multe planuri. Contrar unor relatări, de jure alegerile nu s-au amânat, însă, de facto nimeni nu a votat în ziua de 10 mai.
Un material OpenPolitics explică ce s-a petrecut în Polonia și ce se întâmplă atunci când partidele pun mai mult preț pe interesele proprii de moment decât pe Constituție. Acest caz ilustrează și care sunt limitele capacității instituțiilor europene de a taxa derapajele democratice care se petrec în unele state membre, precum Ungaria și Polonia. (IDEA, Financial Times, OpenPolitics, LSE Blogs)
La instituirea stării de urgență în România, a apărut și un mecanism de blocare sau eliminare a știrilor false despre Coronavirus pentru utilizatorii din România de pe site-urile despre care autoritățile consideră că propagă dezinformare și induc panică. Până acum, au fost date jos șase site-uri și alte șase au fost blocate (unele din ele reapar la adrese noi). Am consultat materialele oficiale, am trimis întrebări la Ministerul Afacerilor Interne și prezentăm ce știm, ce nu știm și ce este îngrijorător la această schemă într-o analiză OpenPolitics.
De ce contează dacă unele site-uri de știri sunt închise? Acțiunea în sine este una extremă și nerecomandabilă, iar consensul internațional este că această măsură se ia doar în cazuri grave, după analiză extensivă, pe baza unor reguli clare și bine justificate, cu atenție sporită pentru a nu încălca dreptul la liberă exprimare.
În România, sistemul a fost stabilit fără consultări și fără a se explica motivele pentru care acesta e necesar și de ce această formulă este cea mai potrivită. Grupul de Comunicare Strategică, care decide ce trebuie eliminat, nu pare să aibă niște proceduri și repere scrise la care să apeleze pentru a stabili ce sunt „informații false” sau care sunt intențiile autorilor - ceea ce pune sub semnul întrebării șansele ca deciziile să fie consecvente și să evite excesele.
O alternativă la această schemă ar fi dacă statul s-ar preocupa de cum ar putea fi create condițiile ca mass media (de calitate) să supraviețuiască și crească. Așa cum o arată și un raport recent publicat de Institutul Reuters de la Oxford, la care au contribuit și cercetătorii OpenPolitics.ro și
Median Research Centre (MRC),
publicul este capabil să recunoască sursele de informații corecte și mai complete și, în general, acordă mai multă încredere acelor surse despre care experții consideră că au o mai mare acuratețe.
Și în alte țări au fost luate diverse măsuri care au primit diverse reacții. În Franța, spre exemplu, un site guvernamental care recomanda știri de încredere a fost dat jos după ce uniunile jurnaliștilor au criticat demersul ca fiind unul care împărțea presa între cei aprobați și cei nu și care defavoriza știrile ce pun statul într-o lumină proastă. În Ungaria, Viktor Orban s-a folosit de epidemie pentru a acumula și mai multă putere executivă și a introduce sancțiuni dure împotriva celor care publică „știri false” sau distorsionează realitatea. (Pagina de media, OpenPolitics, Article 19, Dela0, Reuters Institute, RFI, NPR, Balkan Insight)
De altfel, suprimarea „știrilor false”, chiar și dacă ar putea funcționa eficace și fără abuzuri, nu poate să adreseze realele provocări cu care se confruntă publicul legat de ceea ce Organizația Mondială a Sănătății a denumit „infodemie”, adică abundența de informații inegale în acuratețe și dificil de procesat.
Așa cum sintetizeaza un material The Atlantic, totul evoluează foarte rapid: nu doar situația epidemiei, ci și baza de cunoștințe științifice despre noul coronavirus. Întreaga planetă e martoră la dezbaterile experților - care sunt normale și necesare dar pot crea confuzie și deziluzie, mai ales în acest context, în care avem de-a face cu o grabă mare și mize mari. În plus, deși informate de știință, deciziile în reacția la epidemie implică politică și deliberări și alegeri deloc ușoare. De aceea, cercetătorii subliniază că dacă experții și politicienii simplifică excesiv realitatea și crează iluzia că există certitudini și răspunsuri ușoare acolo unde ele nu există, asta va duce până la urmă la confuzie și pierderea încrederii publicului în știință.
Mass media are un rol dificil de a sorta și selecta informații, de a găsi un echilibru între a informa și de a dezvălui. Este esențial să-și controleze reflexele de a publica repede cât mai multe știri - chiar dacă există cerere în acest sens - sau de a găsi răspunsuri cât mai simple, tocmai pentru că ele nu există. Dar această nevoie ca jurnaliștii să exercite un anumit grad de reținere și să cântărească foarte bine selecția și prezentarea informațiilor vine pe fondul resurselor limitate ale mass-media de a contextualiza și comunica despre știință - un lucru care este și mai dificil când procesul științific este în plină derulare. (Organizația Mondială a Sănătății, The Atlantic, Slate, Poynter, Nieman Reports)
În starea de urgență, autoritățile române au dat un număr record de amenzi, ulterior declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională a României (CCR) – lucru care a evidențiat slăbiciunile legiferării “pe genunchi”, prin OUG.
Autoritățile au crescut pragurile minime și maxime ale amenzilor prin adoptarea unei ordonanțe de urgență în martie (OUG 34/2020). Modificarea s-a făcut la textul care reglementează starea de urgență, care este la rândul său o ordonanță de urgență (OUG 1/1999). CCR, sesizată de Avocatul Poporului, a declarat – cu unanimitate – că amenzile sunt de fapt neconstituționale.
CCR a semnalat două aspecte importante. În primul rând, nu este permisă restrângerea drepturilor prin OUG, potrivit Constituției din 2003, care a introdus restricții legate de ce se poate face prin ordonanțe de urgență (precum și prevederi care „fluidizau” mersul legilor prin parlament), tocmai pentru a descuraja legiferarea prin OUG. Dar pentru că OUG 1/1999 a fost adoptat pre-2003, el nu este declarat neconstituțional automat, ci doar OUG-ul adoptat acum în 2020. În al doilea rând, în ambele ordonanțe prevederile privind sancțiunile sunt mult prea vagi, căci permit amendarea oricărei încălcări a prevederilor OUG-ului, a actelor normative conexe sau a ordonanțelor militare emise în starea de urgență - fără niște limite sau instrucțiuni care să ghideze acțiunile autorităților.
Decizia CCR are mai multe consecințe. Dacă guvernul vrea să mai restricționeze drepturi, va trebui să o facă prin lege, prin parlament. Fără amnistie, amenzile date deja vor trebui contestate în instanță, dar autoritățile nu mai pot da altele în baza textului declarat neconstituțional.
Situația ilustrează un lucru despre care am mai scris pe OpenPolitics: legiferarea prin OUG și evitarea intenționată a parlamentului nu este în spiritul constituției și subminează și calitatea legislației. Deocamdată, însă, mesajul nu este acceptat și de președinte și premier. Președintele Iohannis a acuzat, practic, Curtea de subminarea ordinii și sănătății publice, iar Premierul Orban a reacționat cu amenințări privind reformarea CCR. (CCR, Portal Legislativ, Europa Libera, APADOR-CH, OpenPolitics, Agerpres)
