Eu, dar, am fost cea care te-a strâns în brațe
cât cei trei gropari băteau în cuie
sicriul strâmt al tatălui tău.
Eu am fost cea care a băut fiecare pahar
din vișinata mamei tale, supt
carnea licoroasă a fiecărei
vișine de pe fund, înghițit
până și viermii înecați.
Dar tot eu am fost cea nesupusă
de piepturile fleșcăite, mâinile crăpate,
ale celor două babe îmbrobodite cu basmale,
care, după ce m-au întrebat dacă știu pe cineva
la înmormântare, m-au certat
în română pentru că am așezat
doisprezece minunați trandafiri albi
pe mormânt și nu la biserica
din sat, unde ar fi trăit mai mult,
admirați de cei vii. Eu am fost cea
care a șters urmele de vișinată vomată
de pe fața ta, șters-o de pe brațe,
de pe mâini cu mâinile mele,
în fundul grădinii, înainte să se întunece.
Zilnic șterg pișatul tuturor
de pe capacele toaletelor publice. Și zilnic
las trădători să-mi pupe obrajii
în public – dar în noaptea asta,
în somn, ajung în sfârșit
în cosmos. Sunt pe orbită cu
soțul meu, pe care-l părăsesc
pentru nimeni. Respirăm aer,
pur și simplu aer – mă uit pe fereastră și
vreau să mă întorc la fărâma noastră
de pământ de pe pământ, dar
acum i-acum și eu sunt aici,
deci, în noaptea asta, suntem în spațiu
pentru ani buni și asta s-ar putea să-mi scurteze
viața – dar ce priveliște!
Tara Skurtu este poetă, locuiește în București și e inițiatoarea International Poetry Circle, o mișcare de lecturi video care să ne aline în izolare. Poezia a fost tradusă de Gabriel Sandu.
|