|
Fii plasa mea de siguranță.
Ia-ți un abonament de 2 euro:
|
|
articole
În perioada asta, să merg la casa de la țară a fost una dintre cele mai mari bucurii. Am o legătură specială cu locul ăsta, care acum s-a întărit. Am scris o poveste despre una dintre vizitele recente.
Totul a pornit de la ideea (și sugestia) Andreei Bădoiu, căreia îi mulțumesc încă o dată, de a înregistra sunetul străzilor din Brăila. Până să apuc să fac asta, am testat ideea pe mersul la câmp, mai precis, la vie.
Am făcut un pachețel cu audio, foto și text: la vie, la cules de frunză. Să-mi spuneți ce imagini trezește în voi, ce emoții, ce gânduri.
- un eseu dedicat mersului cu trenul noaptea, la cușetă; are melancolie, o perspectivă romantică asupra călătoritului pe stil vechi și, mai ales, o temă de gândire asupra felului în care vom călători de-acum înainte pentru a proteja Planeta (trenul e eco, față de avion); aș adăuga doar că pentru o femeie (mai ales dacă călătorește singură), mersul la cușetă nu e deloc sexy, ba chiar foarte periculos, poate mai lucrăm la asta, ca societate;
- hainele uscate pe frânghie la soare chiar au un miros special: niște cercetători au explicația;
- Vogue UK are trei coperte speciale; a ales trei femei dintre lucrătorii esențiali -- o conducătoare de tren, o vânzătoare de supermarket, o moașă -- și le-a spus povestea (vedeți video la final);
- un foto-eseu despre cum trăiesc oamenii într-o așezare din Antarctica;
- la cumpărături de haine cu scriitoarea Chimamanda Ngozi Adichie ocazie cu care aflăm și despre presiunea următoarei cărți;
- cum a fost construit sistemul de canalizare din Londra;
- 11 cocktailuri din toată lumea.
|
|
|
filme
După ce termină o facultate umanistă, Sinan descoperă că nu-l așteaptă prea multe opțiuni. Se întoarce în Çan, orașul natal, la ai lui. Maică-sa e casnică, soră-sa mai mică e cu școala, iar taică-său, profesor, e dependent de jocuri de noroc. Sinan a scris o carte pe care se străduiește să o publice -- caută sponsorizări de la primari sau afaceriștii locali, cere sfaturile marelui scriitor local -- dar nu prea se leagă.
În The Wild Peat Tree, al regizorului Nuri Bilge Ceylan de la care poate ați mai văzut Winter Sleep, Sinan e aproape mereu pe drumuri: spre casa bunicilor, undeva într-un sat de munte, între Çanakkale, cel mai mare oraș din regiune unde există o minimă viață culturală și sanse de angajare, ca profesor, și Çan, unde e familia lui, între stagiul militar și viața normală. Ca și cum busola interioară i s-a dat peste cap, Sinan își caută un sens.
Pe lângă niște cadre foarte frumoase -- marea Egee, munți, străzi șerpuite -- și o paletă cromatică când caldă când rece între care tot oscilăm, filmul are câteva discuții lungi și interesante. Una dintre ele e despre religie, bineînțeles, căci în Turcia modernă tinerii educați nu mai înghit totul fără să rumege un pic și să-și tragă propriile concluzii.
Mi-a plăcut cum a prins regizorul senzație sâcâitoare, care dă târcoale tot filmul dar abia la final prinde un contur clar, că ar putea renunța oricând. De ce să te mai chinui? Răspunsul are legătură cu oamenii și surprizele pe care le descoperim dacă privim cu mintea deschisă.
Am văzut filmul la festivalul online organziat de Voodoo Films, de care v-am zis data trecută.
- distribuitorul Independența Film a urcat pe contul de Vimeo o parte dintre filmele lor -- le recomand pe toate; costă 3 dolari o vizionare; în ziar am povestit despre Todos lo saben din selecție lor;
- cinema Arta din Cluj transmite pe Eventbook animația La torgue rouge (regizat de Michaël Dudok De Wit, care are un Oscar pentru un scurtmetraj, coprodus de studioul Ghibli); biletul e 12 lei;
- s-au anunțat câștigătorii la concursul CNC, prin care producțiile de filme românești primesc finanțare; dintre câștigători, abia aștept filmul lui Radu Muntean (Alice T., cel mai recent) și al lui Andrei Cohn (Arest) și debutul în lungmetraj al Sarrei Tsorakidis, despre care a scris Ionuț Mareș în Films in Frame;
- Cannes-ul de anul ăsta va fi doar o selecție simbolică de filme;
- We are one, festivalul online ieșit din colaborarea mai multor festivaluri mari, e deschis până pe 7 iunie;
- filmul La Haine a împlinit 25 de ani, ocazie cu care The Guardian îl revizitează, inclusiv pe regizorul Mathieu Kassovitz, plus marginalii și relația cu poliția, într-un articol.
|
|
arte vizuale
Dorothea Lange e fotografa faimoasă pentru portretul numit Migrant Mother, făcut în 1936, care surprinde o mamă și cei trei copiii ai ei împovărați de griji și de sărăcie. Pentru mulți, e imaginea reprezentativă pentru marea criză economică din anii 30.
Fotografia asta faimoasă face parte dintr-o seria mare pe care Lange a făcut-o în anii ăia prin State. După ce a văzut cât de tare suferă oamenii din cauza crizei, s-a hotărât să ia țara la pas și să spună poveștile oamenilor cu aparatul ei de fotografiat.
MoMA îi dedică fotografei o expoziție online în care e toată povestea cu pozele făcute în anii crizei. Se numește Words & Pictures, nume inspirat de experimentul fotografei de a spune o poveste prin imagini alături de cuvinte. Cel mai mult mi-a plăcut turul audio prin expoziție. Mi s-a părut tonic, dă speranță și motive să sărbătorim reziliența oamenilor.
În completare, vedeți și povestea adevărată a femeii din faimoasa poză, care nu e așa cum a spus-o fotografa. Lucrul menționat, fără să fie aprofundat, și în expoziția de mai sus.
- pe 10 iunie, se deschide noul sezon de expoziții la MNAC: continuă cea dedicată lui Iulian Mereuță (mi-a plăcut mult) și Văzând istoria (pe care cred că am putea să o vedem la infinit și mereu am descoperi lucruri noi), plus Radu Comșa, Petru Lucaci, Filip Markiewicz (abia aștept, un preview);
- ilustratorul Luis Mendo a făcut o serie de coperte amuzante pentru revista fictivă, imaginată de el, Home Stayer;
- o instalație mai veche de-a lui Yayoi Kusama care mi se pare potrivită acum.
|
|
cărți
De Lulu Miller ați auzit dacă sunteți fani Invisibilia, podcastul de la NPR pe care l-a cofondat alături de reportera Alix Spiegel. Sau poate că ați văzut-o anul trecut la festivalul The Power of Storytelling, organizat de DoR. Atunci am auzit prima oară de Why Fish Don't Exist, cartea cu care debutează Lulu Miller. La momentul respectiv, era scrisă dar nelansată. De luna trecută, a intrat pe Kindle (în formatul ăsta am citit-o, costă 15 dolari).
E o carte greu de pus într-o categorie, ceea ce e amuzant și ironic, căci obsesia asta a noastră de a pune lucrurile în categorii (pentru a le înțelege mai bine) e unul dintre subiectele pe care le dezbate Miller în carte, pledând împotriva lor. Dar o să comit totuși această blasfemie, ca să vă faceți o idee: în esență, e o carte de memorii în miezul căreia se află și o poveste de non-ficțiune despre un personaj uitat de-a lungul anilor (de ce, urmează să aflăm mai spre final).
Cartea e un subiect la care Lulu Miller a lucrat ani la rând, inclusiv când făcea Invisibilia, lucru care mi-a amintit că e multă viață dincolo de ce e la prima vedere. Cu umor și deschidere, puse în stilul americanilor de a scrie (acel storytelling), Miller vorbește despre despărțiri grele, o depresie de ani de zile, povestea unui coming out și liniștea (ca sfârșit al tulburării) care se așază odată ce totul are sens în lumina acestei descoperiri.
Povestea ei e legată strâng de David Starr Jordan, un specialist în clasificarea speciilor și ihtiolog (specialist în pești). A trăit la sfârșitul secolului XIX și începutul lui XX. Povestea lui a urmărit-o toată viața și, încercând să-l înțeleagă, inclusiv când nu e de acord cu acțiunile lui, ajunge să se înțeleagă, de fapt, pe sine.
Cel mai mult mi-a plăcut că m-a provocat să acord atenție și să încerc să înțeleg ce-l motivează pe un om cu care nu sunt de acord, dar care nu e un monstru în esență, ci un cumul de experiențe și un anume fel de a vedea lumea care iese din experiența lui de viață.
|
|
podcasturi
Sezonul doi din Articles of Interest, podcastul creat de echipa 99% Invisible, deși abia la început, îmi place tare. Mă opresc acum la episodul patru, despre costumele bărbătești. Are o poveste foarte interesantă.
În centrul atenției e Beau Brummell, un tânăr bogat, cu avere moștenită de la părinți, și faimos pentru că e faimos, un fel de influencer al anilor 1800. El e cel care a inventat costumul, cel care a pornit obiceiul de a purta cămașă albă la costum (își permiteau cămăși albe doar bogații care aveau case în afara Londrei, unde-și uscau cămășile albe fără să le murdărească de praf, noroi etc.), plus tot felul de eșarfe, funde și elemente foarte decorative. L-a inspirat, printre alții, și pe Oscar Wilde în stilul lui vestimentar. La vremea respectivă, stilul flamboyant era la modă în hainele bărbaților.
Totul s-a schimbat odată cu sfârșitul lui Beau -- a murit sărac și cu mințile pierdute -- și cel al lui Wilde, judecat și răsjudecat, condemnat, închis. Pentru că bărbații acelor vremuri nu voiau să fie considerați neserioși ca Beau sau Wilde, s-a trecut la moda masculină austeră, așa cum o știm azi.
- de la Fresh Air, un interviu cu jurnalistul James Nestor despre respirație și relațiile ei cu somnul și anxietatea (a scris mai multe în cartea Breath: The New Science of a Lost Art); dacă faceți yoga cu exerciții de pranayama, o să înțelegeți și mai bine;
- tot de la ei, interviu cu reporterul Barton Gellman, cel care a publicat primul despre cazul Snowden și programele de colectare de date ale guvernului american; mi-a plăcut mult partea despre relația cu sursele, cred că cel mai greu lucru din jurnalism;
- de la The Happiness Lab, un episod despre puterea pe care o au ritualurile, chiar dacă par să nu aibă niciun sens; protagonistul e un tip cu origini românești, posibil să lăcrimați, o să vedeți voi;
- de la Gastropod, despre cum spun americanii că a apărut pizza, o combinație între originile umile în Napoli (era mâncare săracilor) și extinderea conceptului dat de italienii imigrați în S.U.A., de unde pizza și-a început viața de mâncare ultra-populară în toată lumea; un italian nu știu dacă ar fi de acord cu varianta asta de poveste, poate că nu vom știm niciodată adevărul adevărat;
- de la The Documentary BBC, un episod despre inegalitatea la orgasme din care reiese, de fapt, ce puțin știm despre corpurile femeilor.
|
|
arte performative
Exeunt e unul dintre puținele spectacole originale ieșite în pandemie. Cu text de scriitoarea Lavinia Braniște, regia lui Bobi Pricop și actorii de la Reactor Cluj, e un spectacol-performance care vrea să înțeleagă ce fel de teatru se poate face când nu se poate face teatru în condiții normale, adică în sala cu spectatori, cu schimbul acela de energie neintermediat, între spectatori și actori.
Construit ca un montaj de video individuale (cu fiecare personaj), performance-ul e mai mult un colaj de gânduri și de stări. Aparent nu se întâmplă nimic: șase oameni stau în casă, izolați la domiciliu, și se afundă în instrospecții în miezul cărora stau relațiile cu alții -- bunica, frați, iubiți etc. Până la urmă, nu existăm decât în relație cu alți oameni. Dacă le dăm pe toate deoparte, ce mai rămâne din noi?
Dincolo de toate mișcările interioare, mai e și o trecere de la interiorul în care personajele par să sunt ca niște astronauți pe tărâmuri necunoscute -- izolați și în explorare -- la exteriorul pe care învață timid să-l redescopere, după izolare.
Mi-a plăcut în mod special introspecția personajului jucat de Lucia Mărneanu despre felurile în care au format-o relația cu bunica ei. La finalul șirului ei de gânduri, chiar se transformă în bunica ei.
Vizual, performance-ul seamănă uneori (în special începutul) cu un videoclip Radiohead, dar asta nu-i neapărat rău, doar un pic de clișeu. Sau poate e doar limbajul comun unei generații, așa cum e și stilul Laviniei Braniște. Dacă v-au plăcut romanele ei (în mod special Interior 0), și textele pentru acest performance vă vor plăcea. Sunt surori. Pe mine m-a pierdut și aici -- prea multă lamentație, o viziune prea egocentrică, de parcă nimic nu e pe lume în afară de ce simte și ce gândește generația noastră. Mi-ar fi plăcut niște pespectivă.
Până la urmă, am apreciat că au găsit puterea să lucreze în perioada asta și am apreciat experimentul lor. Mă tot întreb de atunci ce face teatrul teatru. Încă nu am ajuns la o concluzie, mă mai gândesc.
Următoarele reprezentații sunt pe 9 și pe 10 iunie, de la 20:00. Biletul e 25 de lei.
- unteatru are zilele astea în program: Proof (cu Dana Roroz și Marian Râlea, preferatul meu din tot anul trecut), Noaptea bufonilor (cu Marian Râlea și Richard Bovnoczki, ultimul spectacol pe care l-am văzut în sala de teatru), Bad Talks (Radu Iacoban) și Cataclisma (Andrea Gavriliu); despre toate am scris căutați în inbox dacă aveți nevoie de inspirație la alegere;
- pe Overground Showroom, concertul Travka la TNB, care s-a ținut în sala studio de la TNB; costă 5 euro închirierea;
- revista americană Pop-Up obișnuia să facă un festival mobil, acum s-au adaptat la online și a ieșit ceva care-o să vă înveselească ziua (am primit de la Simona Petrică, căreia îi mulțumesc).
|
|
glumițe
preferata e de la Jason Adam Katzenstein:
|
|
|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
|
|
