de Amalia Gabor
Continuăm şi în acest număr al newsletter-ului prezentarea comisiilor sau a unor grupuri de lucru ce îşi desfășoară activitatea în cadrul ARAT.

Maria Bran este în prezent preşedintele Comisiei Profesionale a ARAT. Din această calitate am invitat-o să ne răspundă la câteva întrebări prin care am dorit să facem mai cunoscut specificul acestei comisii.

Dragă Maria,
Mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră de a ne oferi acest interviu!       

Am devenit psihoterapeut certificat în Analiză Tranzacțională (CTA) la Roma în 2015 și formator şi supervizor în supervizare (PTSTA) în ianuarie 2017. Am urmat un master în Psihoterapie Medicală şi sunt  medic primar medicină generală pediatrie şi medic de familie.

Am intrat în formare în AT în 2003 ca urmare a unei nevoi de dezvoltare personală și profesională. Am rezonat cu perspectiva existențialistă a filozofiei AT și cu anumite aspecte ale gândirii lui Berne, cum ar fi, de exemplu, conceptul de scenariu de viață, cele patru forme ale destinului: aspirația, physis, circumstanțele exterioare, programarea parentală și multe altele. Aşa că… am continuat.      

2.      Ce te-a motivat să devii membru în Comisia Profesională a ARAT?

Am acceptat invitația să devin membru în Comisia Profesională și apoi președinte ca o modalitate de a fi recunoscătoare asociației profesionale care m-a acceptat, în care am crescut și am dobândit abilități profesionale noi, perspective și înțelegeri diferite asupra identității mele umane și profesionale.  

Totodată am cunoscut colegi mai tineri, la început de drum și m-am gândit că pot folosi ceea ce am învăţat pentru a forma alte persoane care să continue să învețe și să lucreze în și pentru asociația noastră.

 3.      Care este rolul Comisiei Profesionale (CP) și cum înțelegi tu acest rol?

CP face parte din leadership - ul ARAT împreună cu CD (Consiliul Director) și Comisia de etică. 

CP are drept scop principal evaluarea calității formării profesionale individuale, când verificăm dosarele primite și eliberăm atestate ARAT, prin care se recunosc diferitele trepte de pregătire  profesională .

De asemenea, propune, discută cu colegii din CD și implementează strategii care au drept scop dezvoltarea profesională a membrilor asociației sau dialogul cu colegi din alte modalități de formare.

4.     În activităţile Comisiei Profesionale te-ai implicat la început de pe poziţia de membru. În prezent eşti Coordonatorul acestei Comisii. Cum percepi diferenţa între cele două roluri? 

Este o diferenţă semnificativă între cele două roluri. Ca membru eram atentă la regulile de funcționare internă și emiteam păreri când îmi erau solicitate. În calitate de președinte, a fost nevoie să îmi dezvolt o viziune despre rolul meu, să gândesc mai sistemic și mai strategic, totodată să mențin o balanţă între relațiile cu colegele de echipă și realizarea obiectivelor. 

A fost nevoie să solicit ajutor și l-am primit pentru a putea să cresc echipa CP. La un moment dat eram doar două persoane și în prezent suntem patru. Îmi place să cred că în prezent suntem o echipă, colaborăm și ne completăm reciproc. Le mulțumesc pe această cale colegelor care au acceptat să lucreze împreună cu mine în CP.

5.     Ce ai învăţat prin implicarea în activitățile Comisiei Profesionale? 

Cred că cel mai important lucru pe care îl învăț - îl exersez, nu pot spune că deja l-am învățat - este să îmi asum rolul de leader în CP, pe lângă celelalte roluri profesionale. În acest sens, am învățat să creez spațiu şi timp de reflecție în cadrul comisiei în luarea anumitor decizii cu efect pe termen lung. Am învățat să consult membrii asociației în decizii ce țin de interesul profesional comun. Un exemplu în acest sens este despre organizarea unui examen CTA/TSTA în România, proiect care a primit foarte multe feedback - uri pozitive și, ca urmare, în colaborare cu CD, am  început demersurile.

Am căutat să stabilesc relații profesionale OK - OK cu CPR pentru solicitarea noastră de a fi recunoscută munca pe care unii colegi au parcurs-o alături de supervizorii străini cel puțin până în prezent și pentru a găsi căi eficiente de recunoaștere profesională pentru membrii ARAT.

Am întocmit dosarul pentru reacreditare la FRP, organism care definește profesia de psihoterapeut ca o profesie de sine stătătoare. Re - acreditarea la FRP este și o modalitate de a face parte din familia psihoterapeuților români cu formări diferite, ceea ce poate fi o modalitate de dezvoltare profesională prin dezvoltarea gândirii critice în dialogurile pe care le putem avea cu colegii din alte formări, fiind cu toții membri ai EAP.

6.     Comisia Profesională este o comisie foarte importantă în cadrul asociaţiei. Cum pot sprijini membrii ARAT activitatea Comisiei?

Este adevărat că este o comisie foarte importantă. Mai avem încă un loc liber de membru în Comisia Profesională.

Apreciez colegii care ne trimit dosarele organizate și fișierele scanate în ordine cronologică. Aceste dosare sunt ușor de verificat și de multe ori soluționate mai repede și cu mai puțin efort din partea noastră. Uneori avem mai multe dosare în lucru și nu reușim să fim atât de prompţi pe cât ne-am dori cu toții.

Am văzut în cadrul conferințelor colegi mai tineri pasionați de Analiza Tranzacțională și  mă bucur mult la gândul că vor continua ceea ce noi căutăm să menţinem și să dezvoltăm în prezent.

7.     În încheiere, te rugăm să transmiţi câteva cuvinte colegilor din asociaţia noastră!

Suntem în secolul XXI. Adeseori mă întreb ce relevanţă poate avea AT - ul în aceste vremuri. De două luni ne desfășurăm activitatea online, se discută despre conferințe, training - uri ținute online și recent am înțeles că s-ar putea organiza simulări online ale examenelor de certificare, în prezent evaluându-se dacă acest lucru este posibil.

Vorbim tot mai mult de contextualism, de teme contemporane, precum naţionalism, nanotehnologie, schimbări climatice, ecopsihologie - Analiză Tranzacţională ecologică*, sau sine global. Analiza Tranzacţională este o teorie dinamică, flexibilă și în permanentă dezvoltare.

Vă invit să abordați aceste teme în grupuri de intervizare sau în cadrul workshop-urilor și să găsim împreună modalități noi prin care să învățăm despre AT și felul în care conceptele AT pot să ne ajute în gestionarea situațiilor contemporane.

* Analiza Tranzacţională ecologică este o perspectivă nouă în care Analiza Tranzacţională delimitează o înțelegere ecologică a individului, așa cum este acesta încorporat în relația cu ceilalți și cu lumea naturală mai largă.

de Alina Comendant

Traversarea adolescenței ca pod între copilărie și vârsta adultă presupune “onorarea spațiului dintre ce a fost și ce încă nu este” (Nancy Levin).

În august 2019 am susținut prezentarea “Betwixt & between: liminal space in psychotherapy from a TA perspective” în cadrul seminarului ITACA din Lavarone, Italia, și mai departe, în acest articol, reiau tema liminalității în lucrul cu adolescenții. Motivația mea de a scrie despre adolescenți și munca cu ei vine din spațiul terapeutic, inspirată de discuțiile cu colegii din AT dar și cu mentorii, părinții și adolescenții din cabinet și școală.

Adeseori întâmpinăm dificultăți în a găsi ritmul potrivit cu adolescenții: de conectare, de relaționare, de a cere și a oferi. Dansul inter - relaționării din copilărie capătă o nouă nuanță și m-am întrebat cum poți acompania blând și eficient în procesul terapeutic toate momentele de tranziție și suspendare pe care le presupune adolescența.

În tot acest dialog interior am găsit un proces paralel: de a construi un pod teoretic între Analiza Tranzacțională și antropologie - mai exact conceptul spațiului liminal.

Ce este, însă, spațiul liminal?

Acum 110 ani Arnold Van Gennep (1990)- un pasionat etnograf a început să studieze stadiile vieții pe care le-a numit “rituri de trecere” observând ce se întâmplă cu adolescenții din triburi și cum “devin” ei adulți.  Prin aceste stadii definea obiceiuri sociale sacre ori simbolice prin care un individ făcea trecerea de la un grup la altul. În concepția lui van Gennep există 4 mari categori de rituri de trecere pe care toate civilizațiile le experimentează: nașterea, pubertatea, căsătoria și moartea. În interiorul fiecărui rit de trecere se întâmplă cu proces interior în 3 stadii:  separarea ( numit și perioada preliminală), tranziția ( perioada liminală) și încorporarea ( postliminală). 

Perioada liminală este o stare de a fi “între”, ca atunci când traversezi un pod sau când stai pe prag și nu te afli nici unde erai înainte nici unde urmează să intri. Poate fi un spațiu de explorare, de intrigă, un spațiu inconfortabil și în același timp excitant. Adesea, există o confuzie în identitate deoarece ceea ce știai despre tine începe să nu mai fie valabil și ești în procesul expansiv de a căuta noi posibilități.  În viața de zi cu zi întâlnim adesea momente liminale: când așteptam metroul, când schimbam job - ul, când o persoană divorțată începe să iasă din nou.

Ca terapeuți întâlnim în munca noastră clienți care se află în mijlocul acestor intense perioade de “întrerupere” și tranziție, când claritatea pare suspendată, amibiguitatea e prea dificilă de digerat și haosul substituie o rutină agreabilă.Găsesc traversarea adolescenței că un pod între copilărie și vârstă adultă ce presupune “onorarea spațiului între ce a fost și ce încă nu este” - adică a spațiului liminal tocmai prin faptul că ei, adolescenții, se potrivesc atât de bine descrierii de mai sus: sunt într-un proces natural de “devenire”, tranziția este clar observabilă prin schimbări comportamentale, mentale, emoționale, există prea puțină linearitate și mai mult paradox și nu în ultimul rand capacitatea lor de a continua într-o călătorie adesea incertă.

În lucrul cu adolescenții folosesc conceptul ciclurilor de dezvoltare elaborat de Levin și mai apoi de Clarke (1989). Cred că este o unealtă utilă în diagnoza dezvoltării emoționale, evaluarea nevoilor emoționale ale adolescenților și pentru a-i susține în procesul de creștere în relația terapeutică. 

Pamela Levin a scris despre adolescență în modelul ciclurilor de dezvoltare (1974,1980) focusându-se pe potențialul de parentare, gândind problematica simptomatolgiei și patologiei că provenind din “goluri” ( eng. gaps) în dezvoltare. Pentru acestea a propus modalități de revenire și “reparare”.

Recent, în 2015, Levin a scris în TAJ un articol despre adolescență și cum “întreaga fundație a adolescenței are aceeași structura ciclica a celorlalte etape de dezvoltare”. Demonstrează acest lucru prin intermediul schimbărilor care apar la nivel micro și macro în adolescenta trecând în revista cu ajutorul stărilor eului felul în care acestea operează la diferite vârste, implicit în cadrul etapelor de dezvoltare emoțională.

În cel de-al șaselea stadiu de dezvoltare emoțională numit Regenerare (alteori întâlnit că Integrare), Levin vorbește despre o reactivare, repetare și revizitare a tuturor celor 5 stadii de dezvoltare anterioare ( a fi, a explora, a gândi, identitate, abilitați).

Figura 1

Conform figurii 1 toate Stările Eului sunt deja formate în adolescență și activate însă nu sunt integrate într-o personalitate completă. Munca de integrare a Stărilor Eului în personalitatea adultă are loc în toață tranziția care este reprezentata de adolescenta (Levin, 1974)

Figura 1. Regenerarea (Al șaselea stadiu de dezvoltare emoțională) desprins din Figura Fundamentele dezvoltării stărilor eului Levin (fig. 2, pag. 321, 2015)

Atât riturile de trecere din antropologie cât și ciclurile de dezvoltare constituie pentru mine o metafora interesantă despre dezvoltarea și susținerea adolescenței că o perioadă tranzițională și pregătitoare pentru viața adultă.

Dacă în riturile de trecere are loc un proces interior în care se află spațiul liminal, în procesul de regenerare, corespunzător adolescenței, Levin propune 7 sarcini primare de creștere și dezvoltare că un soi de ceremonie emoțională de trecere la vârstă adulta. Aceste sarcini sunt:

1.Unirea părților din personalitate creând o personalitate întreagă și coerentă

2. Revizuirea dezvoltării și experiențelor anterioare și actualizarea modelelor, după caz.

3. Dezvoltarea și integrarea sexualității, inclusiv recalibrarea imaginii de sine pentru a se potrivi cu schimbările fizice

4. Implicarea în comportamentul pre-flight (confruntarea cu frica, testarea consecințelor)

5. Separarea de autoritatea părinților sau mentorilor și înlocuirea ei cu propria mentalitate 

6. Îndepărtarea emoțională de relația cu părintele/mentorul care a asigurat creșterea

7. Construirea unei legături între lumea copilăriei și cea a vârstei adulte (Levin, 2009)

Studiu de  caz: Împreună cu Matilda pe tărâmul “ Between and Betwix”

Matilda (nume schimbat pentru a păstra confidențialitatea) și-a început călătoria în viață cântărind 2 kg. Mama ei a abandonat-o în spital unde a petrecut primele 6 luni din viață. Mai departe au urmat diverși și multipli îngrijitori, istoricul ei descriind o persoana timidă, fără performanțe școlare, non - colaborativă și cu o lipsă de interes în vreun domeniu anume.

Întâlnirea noastră a început când ea avea 12 ani și m-a impresionat foarte tare felul ei de a fi: precum o umbră, goală pe interior, ocupând întotdeauna puțin spatiu, fiind slabă, ochii palizi, păr negru și într-un mod paradoxal foarte rapidă în mișcări: apărea și dispărea, încerca și nu reușea să păstreze un contact de orice fel. Era curioasă și intruzivă în ceea ce mă privește și nu înceta să mă surprindă cu tristețea profundă amestecată cu atâta haos intern și discontinuitate.  La momentul respectiv eram la rândul meu mama de 4 ani și uneori mă întrebam cum ar fi arătat viața Matildei dacă mama ei nu o abandona.

Din punct de vedere al dezvoltării, Matilda s-a născut cu un întreg potențial de supraviețuire și creștere în această lume însă ceea ce s-a întâmplat imediat după naștere cred că a împiedicat procesul ei de devenire și de construire a unei coerențe interne iar metafora lui Berne despre teancul de monezi ca obstacol în dezvoltare mă aducea mereu în contact cu dificultatea mea de a sta cu ea așa fragilă, deconectată, fragmentată. Așadar am hotărât să găsesc o altă metaforă vizuală și citind-o pe  Levin mi-am imaginat că a avut un drum plin de gropi și goluri, un drum pe care îl parcurgea zilnic, conștient și inconștient. Un drum pe care aș putea să o însoțesc.

În termeni de Stări ale Eului se puteau conceptualiza și diagnostica toate consecințele experiențelor trecute și traumelor: seturi de mesaje parentale paradoxale, incongruente, rebeliune internă că o consecință a stilului de parentare (Temple, 2000), un Mic Profesor desăvârșit cu o intuiție bine dezvoltată, slabe abilități în funcționarea stării de Adult (testarea realității sau exercitarea unor alegeri).

Cercetările contemporane referitoare la adolescență s-au focusat pe aspectele evoluționare și au început să o considere nu doar ca o perioadă de haos ci și ca pe o perioadă în care individul se afla în fața unor sarcini de dezvoltare cu rol de construire a propriei identități ( Lute, 1987). Așadar, am avut în minte în timp ce lucram cu Matilda că pe de o parte era acest drum plin de gropi iar pe de altă parte exista un potențial de vindecare și de experiențe restorative în toată această perioadă liminală de adolescență, că ar putea să adauge coerența scenariului de viață, să înlocuim în terapie injoncțiuni cu permisiuni și să lucrăm funcționalitatea stării de Adult. Îmi era însă clar că trebuie să rămân tot timpul ancorată în prezent și în ritmul realist al procesului terapeutic.

Din punct de vedere istoric al dezvoltării erau bucăți care lipseau, pe care nu putea decât să le intuiesc, prea mulți îngrijitori, prea putina continuitate. Îmi imaginam cate momente liminale trebuie să fi trăit: să rămână orfana, fragila, vulnerabila, să nu fie fiica cuiva (nu își cunoscuse tatăl niciodată). Prcesul de a fi suspendat urma să se complice pentru că m-am găsit curând în postura în care aveam mai puține resurse decât aș fi avut nevoie pentru a lucra un proces atât de complex (ședințele erau desfășurate în cadrul unui proces de voluntariat într-un centru).

Mai departe voi detalia munca mea cu Matilda în prima sarcina de creștere și dezvoltare în adolescenta (Levin, 2009):

1.Unirea părților din personalitate creând o personalitate întreagă și coerentă.
Am ales aceasta bucata de lucru pentru că nu cred în linearitatea sarcinilor de dezvoltare  ori a stadiilor și pentru că lucru cu a aduce coerenta s-a întâlnit pe parcursul tuturor stadiilor că și specificitate.

A lucra prima sarcină înseamnă re - energizarea și lucrul cu toate Stările Eului dezvoltate inițial în copilărie și implicit lucrul la nivelul stadilor de dezvoltare (Levin 1974).

Stadiul 1: A fi și lucrul cu Starea Eului de Copil Natural (C1)

De obicei sarcina acestui stadiu este satisfăcută atunci când copilul primește ceea ce are nevoie pentru a supraviețui: mâncare, strokeuri, conexiuni și îngriire de la persoanele de referință. Că adolescentă, Matilda era total dezinteresată de mâncare însă avea o mare nevoie de strokeuri. De orice tip însă cele negative condiționate păreau să fie cele pe care știa cum să le obțină cel mai repede (comportament sfidător ori pasiv agresiv și intruziune până ajungea să fie respinsă/dată afară de ceilalți). Obiectivele terapeutice propuse pentru acest stadiu au fost să o observ și cu grijă să îi arăt ceea ce observ și mai ales să existe o continuitate (fizică, temporală) în procesul terapeutic. De multe ori am preferat să nu folosesc cuvinte multe ci să ofer un spațiu în care să poate “să fie”. Am gândit că e nevoie de multă conținere pentru a face față “elefantului din cameră:” abandonul și senzația de a nu aparține niciunde”.  Dificultățile nu s-au lăsat așteptate iar construirea relației terapeutice îmi părea ea însăși că un proces suspendat și zguduit - similar spațiului liminal. Matilda nu avea niciun fel de experiență în “doar a fi”, nicio experiență cu relaxarea, totul părea o lupta și un factor declanșator al vreunei traume. Eu, pe de altă parte, simțeam că am tone de răbdare însă propriul meu scenariu de viață (care includea eficiența și nevoia de a fi bună în ceea ce făceam) și presiunea centrului de a grăbi ameliorarea în ceea ce privea dificultățile ei comportamentale au stârnit valuri de ambiguitate în interiorul meu. Multiple întrebări precum: Ce/cum facem? Duce undeva tot procesul? E suficient? Toate acestea apăreau periodic în lucrul cu Matilda.

Concret, ședințele noastre începeau să fie mai dese, ajungea în cabinet de 3 - 4 ori pe săptămână și prefera să rămână pentru un timp scurt: 15-20 de minute. Câteodată rămâneam în liniște, alteori, furioasă pe ce i se întâmplă cu colegii venea și povestea stricând ceea ce un alt copil construise anterior, rareori se uita la mine cum pictam sau cream materiale de lucru. Cu copiii profund neglijați am decoperit că iubirea și afecțiunea e posibil să simți că nu e niciodată suficienta și că e ea însăși un factor declanșator al traumelor relaționale iar proactivitatea și oferirea atenției înainte că ei să o ceara ar putea descrește anxietatea de a cere afecțiune. Văd acest proces că o simbioza timpurie, că pe o simbioza în cazul Matildei pe care niciodată nu a experimentat-o.

Stadiul 2:  a face și lucrul cu Micul Profesor (A1)

Inspirată de tehnicile din Gestalt play Therapy în acest stadiu am folosit mult lucrul cu lutul împreună cu Matilda. A activat mai mult sistemul sensorio - motoriu și era una dintre activitățile în care nivelul ei de angajare într-o activitate era crescut. Cum însă se plictisea sau emoțiile năvăleau începea să strângă în pumni lutul, să distrugă ceea ce crease sau ceea ce eu cream alături de ea. Lucrul pe termen lung cu lutul consider că a ajutat-o în integrarea furiei și a neputinței asociate.

Am bănuit că Micul Profesor era starea pe care o activa cel mai des deoarece cu atât de multă incertitudine și nesiguranță în combinație cu o supra-stimulare timpurie a creat contextul unuei dezvoltări rapide, profund intuitive, însoțită de reacții instinctive asupra a ce era sigur și ce nu. De asemenea, m-a impresionat capacitatea ei de a intui obiectele din jocul “descoperă obiectul din sacul senzorial”. Grija “neglijentă” cu care ghicea, cu ochii închiși fiecare obiect, chiar și pe cele la care nu avea acces în mod cotidian (scoici etc.)

Stadiul 3: a gândi și lucrul cu Starea Eului de Adult (A2)

Probabil acest stadiu a reprezentat cea mai mare provocare de lucru: Matilda - ca adolescentă prima ei reacție era de a opune rezistenșă iar acțiunile cu care venea ea către ceilalți tindeau către opoziționism și încăpățânare. Testa și împingea limitele precum o fac copiii de 2 ani pentru prima dată. Își folosea  furia că pe o matrița în relațiile de dependență cu prietenii ei dar și cu mine. Cu ei testa realitatea într-un mod în care se punea în pericol ( făcea pariuri în care ajungea să se rănească) iar pe mine mă provoca mințind uneori sau testându-mi limitele și așteptând o confirmare și eventual o respingere. De cele mai multe ori lucrul cu acest stadiu a fost concomitent cu următorul:

Stadiul 4: identitate și implicit lucrul cu Părintele căpcăun/porc( P1).

Ceea ce era evident în acest stadiu era disfuncționalitatea scenariului de viață și dificultățile legate de identitate: a cui era, ce să facă cu tot ce simțea, ce să își spună ei despre ea însăși?

Adolescenții în aceasta fază de dezvoltare testează limitele și consecințele împingerii limitelor. Au puțin interes în a preveni sau a se gândi anticipat la consecințe ceea ce aduce un plus de risc în comportamentul lor și o predispoziție către a se pune în pericol.

Toate acestea m-au făcut să îmi pun și mai multe întrebări legate de relația terapeutică și am găsit util modelul lui Judy Barr (1987) despre cele 5 moduri de relaționare terapeutică pentru că mi-a oferit un model de a integra ceea ce se întâmpla în relație în planul de lucru și în a observa schimbări mici în felul în care se schimbau patternurile ei de relaționare și implicit relația noastră terapeutică.

Stadiul 5: dezvoltarea abilităților și lucrul cu starea eului de Părinte ( P2) 

Revizitarea acestui stadiu a conicis cu intrarea Matildei la liceu și orientarea ei către a-și construi o noua identitate alături de colegi și oameni noi.  Își construia filozofii personale precum: “eu nu voi vrea să fiu mama niciodată” și acest lucru ne-a dat posibilitatea de a adresa pentru prima dată doliul față de abandon și de mama ei precum și lipirea anumitor fragmente din povestea ei de viață.

Scriind despre lucrul cu Matilda îmi dau seama că haosul domnea adesea, având multe perioade de suișuri și coborâșuri și multe momente în care lucrul cu ea punea la îndoială ceea ce știam. Daca mă uit înapoi la lucrul cu ea nu aș mai interpreta aceasta perioada haotică drept una specifică emisferei stângi, lineară și ca pe o regresie. Mai degrabă m-aș gândi că aparține emisferei drepte, unde perspectiva holistică sugerează momente de creștere ciclică care stau la baza dezvoltării. Levin vorbește despre sezoane interne de creștere și despre timpul potrivit.

Integrarea celor două teorii: antropologică prin prisma spațiului liminal și Analiza Tranzacțională prin ciclurile de dezvoltare și Stările Eului au adus în prim plan complementaritatea teoriilor prin faptul că ambele pot reprezenta spații de creștere și transformare, ambele provoacă răspunsuri emoționale, crează spatiu de conținere și pun accentul pe potențial. Ceea ce mă duce cu gândul că metafora  “onorează spațiului dintre ce a fost și ce încă nu este” poate fi o modalitate de a lucra cu conceptul de physis: forță naturii de creștere care face organismele să evolueze, embrionii să se dezvolte în adulți, oamenii bolnavi să se însănătoșească și oamenii sănătoși să își atingă idealurile (Berne, 1968).

Bibliografie:
Allen, J.R., & Allen, B.A. (2000). Every revolution should have dancing: biology, community organisation, constructionism, and joy, Transactional Analysis Journal 30(3): 188–91. 

Barr, J. (1987). The Therapeutic Relationship Model: Perspectives on the Core of the Healing Process, Transactional Analysis Journal, 17(4), 134-140. 

Barrow, G. (2014). “Whatever!” The wonderful possibilities of adolescence. Transactional Analysis Journal, 44(2), 167–174. 

Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New York, NY: Grove Press. 

Berne, E. (1964). Games people play: The psychology of human relationships. London, England: Penguin Books. 

Berne, E. (1966). Principles of group treatment. New York, NY: Oxford University Press. 

Berne, E. (1968). A layman's guide to psychiatry and psychoanalysis (3rd ed.). New York:
Simon & Schuster. 

Berne, E. (1972). What do you say after you say hello?: The psychology of human destiny.
New York: Grove Press.

Bowlby, J. (1969). Attachment. Volume I of Attachment and loss. New York: Basic Books.

Caizzi, C. (2012). Embodied trauma: Using the subsymbolic mode to access and change script proto-col in traumatized adults. Transactional Analysis Journal, 42: 165–175. 

Campos, L.P. (1986). Empowering children: Primary prevention of script formation. Transactional Analysis Journal, 16, 18–23. 

Campos, L.P. (1988). Empowering children II: Integrating protection into script prevention work. Transactional Analysis Journal, 18, 137–140. 

Clarke, J. I., & Dawson, C. (1989). Growing Up Again (2nd edition). Center City,
Minnesota: Hazelden Publishing.

Clarkson, P. (1991). Through the looking glass: Explorations in transference and
countertransference. TAJ 21 (2), 99-107.

Levin-Landsheer, P. (1982). The cycle of development, TAJ, 12, pp 129-139. 

Levin, P. (2015). Ego States and Emotional Development in Adolescence, TAJ, Vol. 45(3)
228-237.

Levine, P.A. (1997). Waking the Tiger: Healing Trauma, Berkley, California, North Atlantic
Books.

Levine, P.A., & Kline, M. (2006). Trauma through a child’s eye, Awakening the ordinary
miracle of healing, California, North Atlantic Books, Berkley. 

Munari Poda, D. (1999). Ogni bambino e un gruppo. Rivista Italiana di Analisi
Transazionale, 37, 30-38. 

Munari Poda, D. (2001). The girl of the wind: the story of Miriam, Transactional Analysis
Journal, 31 (4), 243-257. 

Oaklander, V.S. (1978). Windows to Our Children: A Gestalt Therapy Approach to Children and Adolescents, Gouldsboro,Maine, The Gestalt Journal Press. 

Oaklander, V.S. (2006). Hidden Treasure: A Map to he Child's Inner Self, New York Routledge. 

Temple, S.(2000). Functional flunecy for educational transactional analysis, TAJ, 30

Van Gennep, A. (2006). The rites of passage, Abingdon Routledge London.

Alina Comendant este psihoterapeut cu drept de liberă practică (Analiză tranzacțională și Gestalt Play Therapy Oaklander Method), în proces de certifiare ca Analist Tranzacțional. Alina lucrează cu copii, adolescenți și adulți în practică privată și în colaborare cu multiple centre educaționala și școli. Își dorește să dezvolte și să contribuie la extinderea folosirii analizei tranzacționale cu copii și adolescenți. Ea este angajată într-un proces permanent de învățare continuă. O puteți găsi la contact@alinacomendant.ro 

de Anca Tiurean și Claudia Borza

În aprilie eram încă în plină stare de izolare socială. În intervizările noastre vorbeam mult despre asta. O parte dintre discuții s-au materializat într-un prim articol din aprilie, iar restul l-am păstrat pentru numărul actual. Între timp am acumulat aproape trei luni de activitate on-line, în timpul căreia fiecare am învățat că nu e atât de greu precum ne-am imaginat, ba chiar am găsit numeroase beneficii ale lucrului online, și în plus ne-am trezit întrebându-ne cum ar fi să ne ținem ședințele de pe-o plajă, de la o cabană cu brazi sau dintr-o locație exotică mereu nouă. 

Apoi prin luna lui Florar, când autoritățile au permis ieșirea din izolare socială, reflecțiile noastre s-au îndreptat spre cum să revenim progresiv la cabinete și la lucrul față în față. Cu toate acestea, „dacă” să revenim la munca față în față a rămas parte din procesul deliberativ, având în vedere nu doar fanteziile cu călătorii (exprimate anterior), ci mai ales faptul că lucrul de acasă ne-a dat un fel de energie nouă la care n-am renunța -- o energie pentru profesie și pentru schimbări la nivelul vieții personale totodată. Uneori era ca și cum aceste două contexte se revărsau cu inspirație una asupra celeilalte. Însă de multe ori m-am așezat la laptop cu sentimentul că meseria mea e ca o pauză pe care o iau de la un soi de vacanță perpetuă, respectiv m-am ridicat de la laptop cu impresia că acasă nu e decât o canapea la birou unde să iau o pauză de la ședințe. Granițele între cabinet și acasă au tendința să se estompeze și să patinăm lent și inconștient într-o nediferențiere care ne poate epuiza pe ambele planuri. De aceea continuăm să discutăm despre acest subiect -- ne menținem treji și conștienți de ce ni se întâmplă. Cine dorește să reflecteze cu voce tare găsește la noi o echipă editorială entuziastă să vă culeagă ideile și să le distribuie comunității, prin acest newsletter care va purta astfel și amprenta voastră.

În acest episod vă împărtășesc câteva observații despre psihoterapia online din ultimele două luni, în care sunt zilnic inspirată de clienți și de procesele desfășurate prin noi, la „cabinetul virtual”.

Structură

Mai mulți colegi au observat o tendință naturală de a deveni mai organizați în activitatea profesională. La mine au devenit importante notițele sub formă de hărți conceptuale pentru fiecare discuție cu fiecare client. Le pot folosi ca punct de pornire pentru scrierea de articole, pentru urmărirea evoluției proceselor de terapie și pentru coerența planurilor de tratament. La cabinet mi-e greu să iau notițe -- sunt clienții de față: contactul vizual cu ei mi-e acolo mai important decât orice hartă conceptuală. Să fi însemnând oare că lucrul online e mai sărac din punct de vedere al contactului? Dacă da, în ce fel, încât îmi vine să îi privesc acum pe clienți mai puțin prin chipul lor de pe monitor și mai mult prin aceste hărți conceptuale?

Într-o zi am ascultat toată ora un client vorbind și „sărind de la una la alta” cum a remarcat el însuși spre final, scuzându-se.

Dar privind spre foaia mea conceptuală am observat că „salturile” lui nu sunt întâmplătoare și asocierile libere dezvăluie un spațiu mental coerent organizat, în care clientul lucrează ca într-o grădină, de la un strat la altul, pentru că fiecare bucățică din el trece prin ceva transformare specifică acestui anotimp.

I-am reîncadrat bătutul câmpilor ca pe o activitate profesională colaborativă asemănătoare cu topografia, ce duce în final la realizarea unei descrieri de teritoriu cognitiv, că, similar unei echipe de topografi, eu stau într-un punct al meu de unde îl urmăresc cum el circulă prin teren și eu marchez punctele pe care mi le comunică, iar mai apoi le unim și obținem forma schemelor cognitive ale clientului. A fost încântat că s-a putut exprima dezordonat și că asta n-a dus la confuzie, ci la oportunitatea de a formula în ședința viitoare întrebări de aprofundare. M-a rugat să îi trimit „harta” și i-am trimis-o ca fotografie. Da, am avut multe reflecții despre ce înseamnă această cerere și acest accept în contextul procesului cu clientul respectiv. Omul s-a uitat pe hartă și a zis că parcă ar fi o fotografie a minții lui. A adăugat că oamenii nu stau de obicei să-l studieze așa, fără să comenteze și să devieze discuția. Apoi s-a întrebat „Oare în relațiile cu ceilalți cum stabilim cine e cu punctul fix și cine bate câmpii?” Iar eu mi-am zis: “Ce descriere precisă a unui dialog socratic!” Așa cum unii se identifică „terapeut relațional”, m-am văzut prin prisma acestei metafore ca fiind „un terapeut cognitiv”. Prin urmare mă gândesc (sic!) că trei luni de activitate profesională on-line ne solicită stiluri de lucru pe care, în relația directă, le folosim mai puțin. Mă întreb dacă fiecare terapeut care a trecut din live în on-line și-a descoperit spontan un nou stil sau dacă toți am devenit un pic mai cognitiv-comportamentali datorită posibilităților mai scăzute de-a fi relaționali în lipsa prezenței fizice.

Contact

Într-o zi cu un client am punctat împreună lipsa de real contact vizual dintre mine și el în psihoterapia online. Eu pentru a te vedea mă uit pe monitorul meu, tu pentru a mă vedea te uiți pe monitorul tău. Monitoarele noastre spun că interlocutorul se uită în altă parte. Eu văd că ochii tăi nu sunt pe mine, ci undeva lângă, în timp ce tu te uiți la chipul meu așa cum apare pe monitorul tău și ai convingerea că mă vezi. Dacă ar fi să privești direct în camera web, mi-ai da impresia că mă vezi, dar nu m-ai vedea. Dacă ar fi să zâmbesc direct în camera web, n-ar fi un zâmbet autentic, pentru că ochiul webcam-ului nu e uman, ca ochii tăi. Prin urmare, psihoterapia online se realizează printr-o pierdere a unui tip de contact reciproc și simultan, care la cabinet are un rol esențial în dialogul de la nivel psihologic. Această pierdere nu constituie neapărat un impediment pentru psihoterapie, ci poate că e chiar o resursă: ne ajută să înțelegem că așa cum la nivel fizic putem trăi cu impresia că ne vedem unii pe alții când de fapt „suntem pe lângă”, așa și la nivel psihologic riscăm să ne orbim cu propriile noastre filtre proiective, care ne livrează o imagine reducționistă a celuilalt și nu pe celălalt în persoană.

De altfel, pentru a-l cunoaște pe celălalt, faptul că suntem la cabinet sau într-o cameră virtuală nu contează atât de mult precum relația terapeutică - cea în cadrul căreia putem admite existența filtrelor propriei percepții și rolul mediator al istoriei individuale de viață în cunoașterea realității prezente. Este relația care ne permite să fim curioși, să fim văzuți, să ne vedem pe noi înșine și să apreciem incertitudinea despre cine suntem.

Stimulare

Am continuat discuția despre terapia online cu colegele mele Geta Trautmann (care are formare în Analiză Tranzacțională și în Terapia prin relaxare și simboluri) și Monalisa Cotef (care lucrează în psihoterapie sistemică și centrată pe emoții). Împreună cu ele am mai explorat într-o seară, în intervizare, câteva dificultăți și oportunități cu care ne-a făcut cunoștință acest tip de lucru la distanță.
Cea mai importantă provocare a fost reducerea protecției graniței externe majore prin faptul că aveau loc uneori întreruperi ocazionale generate de copii, cățel, pisică, etc, atât din partea clienților, cât și din partea terapeuților. Cum gestionăm astfel de situații? Desigur că vom încerca în primul rând să restabilim această graniță pe cât posibil. Unde e dificil, putem începe prin avertizarea clienților cu privire la potențiale întreruperi și propunându-ne fie cum să le valorificăm, fie cum să le evităm mai eficient. 
Clienții noștri descoperă ceva despre viețile noastre personale ce poate n-ar fi descoperit în context de cabinet: - descoperă că avem un tablou cu bunica, o pisică și copii mici, cum ne comportăm cu ei când ne iau prin surprindere, etc. Dar și clienții noștri sunt predispuși la o astfel de autodezvăluire suplimentară, neplanificată. Vedem o parte din locul în care viețuiesc, vedem cum se simt în relație cu familiile lor, câtă intimitate reușesc sau nu să aibă, cum gestionează împreună întreruperile, etc. Uneori aceste detalii ne inspiră, alteori ele reprezintă un stimul deranjant. Le vom valorifica? Ne vom feri de ele? O clientă are pe perete un tablou ciudat care mă distrage. Un client are un câine spre care se întoarce și îi vorbește, mângâindu-l și uitând unde a rămas discuția noastră. O parte dintre clienții noștri, tocmai datorită faptului că au estimat astfel de fragilități ale graniței externe majore, au renunțat din prima la psihoterapie pe perioada stării de urgență, iar alții poate chiar au mizat pe întreruperi, spre a se detensiona.
Când problemele de granițe sunt rezolvate sau inexistente, confortul de acasă creează și pentru terapeut, și pentru clienți o stare de bine și o deschidere suplimentară, precum și disponibilitate crescută spre autodezvăluire și auto-cunoaștere.

Perspective

Practica psihoterapiei online se dovedește a fi o modalitate valabilă și utilă ce poate să depășească necesitatea de a o desfășura doar pe parcursul situațiilor excepționale. În tatonarea acestui „dacă să reiau activitatea de cabinet”, colega mea Claudia Borza, psihoterapeut experiențial și supervizor în psihologie clinică, a intrat în dialog având următorul mesaj:
 

„În domeniul nostru, relația directă față în față nu poate fi înlocuită în totalitate și eficient în fiecare aspect al ei cu activitatea online. Totuși revenirea la activitatea directă este o provocare, având în vedere recomandările de protecție care vin în parte în opoziție cu recomandările profesionale. Riscul de îmbolnăvire prin virus se opune riscului de pierdere a unei părți noi prin ceea ce facem și știm că este eficient și funcțional. Am învățat și ne-am dezvoltat ca profesia noastră să fie parte din noi înșine astfel că acum suntem în această dilemă cumva existențială: putem transforma această parte din noi înșine? Sau putem fi în totalitate eficienți în activitatea online și noi înșine în orice privință? În lucrul cu copiii putem suplini interacțiunea directă care mediază transmiteri emoționale, vehicule cu potențial transformativ uriaș (dovedit) și care sunt cel puțin limitate, dacă nu anulate, prin intermediul PC-ului, cu ceva care să compenseze sau să înlocuiască suficient de bine? În evaluarea psihologică clinică, fie ea a copilului sau a adultului, pentru comisii, medici, intervenții terapeutice, etc. putem suplini interacțiunea directă și metodele aplicabile doar față în față cu altceva transmisibil prin mediul online, astfel încât ea să furnizeze aceeași calitate? Tind să cred că nu și mă gândesc mult la asta în ultimul timp, dar adresez provocări de păreri și colegilor. Aici și acum înseamnă o prezență în spațiu și timp care se poate realiza on-line, doar că simt că ceva lipsește în acest spațiu. Lipsește oare ceea ce ne lipsește și când vorbim de socializarea deficitară în această perioadă, deși am comunicat unii cu alții prin tot felul de metode: telefonic, prin chat-uri și video, într-o prezență care a existat, dar totuși putem spune cu toată inima că nu ne-a lipsit apropierea fizică a relației? Fizicul face parte din noi, din „omenescul” nostru, face parte din relația terapeutică, intermediază emoționalul și mă întreb: Oare cum ne-am transforma emoțional, ca oameni, în zeci de ani și generații viitoare fără apropiere fizică?”

Într-un inventar cognitiv de tipul pro și contra psihoterapiei on-line versus psihoterapia în cabinet, după ce vom cântări argumentele, vom lua fiecare decizia pentru sine probabil în funcție de ponderea enumerărilor și fără a pierde aspectul calitativ. Printr-un astfel de răspuns ne declarăm implicit valorile și stilul de lucru. Individualul, specificul, și particularul situației necesită conștientizare în primă fază, reflecție critică și curaj, mai ales pentru că ne vom asuma, fiecare, consecințele care decurg din deciziile noastre.

Anca C. Tiurean este psiholog autonom în specialitatea Psihoterapie Familială Sistemică, în pregătire pentru certificare în Analiză Tranzacțională și masterand în Consiliere Filosofică. Contact: anca.tiurean@yahoo.com 

Claudia Borza este psiholog în specialitatea psihologie clinică, Psihoterapie Experiențială, Dialectical Behavioral Therapy (DBT), EMDR, expert judiciar, supervizor profesional. Contact: borzaclaudia@yahoo.com

de Miruna Jovin
În mod paradoxal, perioada carantinei mi-a adus ceva la care altfel aș fi avut access mai greu: cursuri online la câteva click-uri distanță. 
Am participat la câteva organizate de thelinkcenter.co.uk pe care vă recomand să îi urmăriți.
Mi-au plăcut toate și aș vrea să povestesc aici despre unul anume. L-am ales pentru că mi s-a părut o temă puțin discutată în cărțile și articolele pe care le-am citit până acum. Și dacă tot aveam timp…
Working with Gender Diversity a fost titlul workshop-ului, iar speaker a fost Liza Heatley, PTSTA (P), MSc, UKCP reg.
Am aflat cât de puține lucruri știam despre acest subiect. 
Printre cele mai importante mi s-au părut: în prezent, se folosește termenul transgender și nu transsexual, care a devenit o expresie peiorativă; există mai multe identități de gen, așa încât este bine să întrebăm persoana din fața noastră ce pronume folosește și cum se identifică înainte să facem presupuneri. 
Identitățile de gen pe care Liza le-a adus în discuție sunt:

• Femeie trans: femeie născută în corp de bărbat
• Bărbat trans: bărbat născut în corp de femeie

• Trans masculin: se identifică cu mai multe trăsături masculine decât feminine

• Trans feminin: se identifică cu mai multe trăsături feminine decât masculine

• Non-binary: nu se identifică în mod precis cu nici unul dintre genuri 

• Pangender: trăsături atât feminine, cât și masculine

• Gender - queer: se îndepărtează de sistemul binar de clasificare

• Genderfluid: se identifică cu ambele genuri în diferite momente ale vieții

• Transgen neutru: nu se identifică cu nici unul dintre genuri

Cea mai mare problemă mi-a pus-o folosirea pronumelui they din  limba engleză la care nu am găsit echivalent în română. 

Printre problemele de natură emoțională cu care o persoană trans se poate confrunta se numără: lipsa unei istorii de viață în noul gen - după ce tranziția a avut loc,

lipsa ritualurilor ce țin de tranziție, ce se întâmplă cu trecutul unei persoane dacă nu vrea să își facă public genul dinainte de tranziție. 
Liza Heatley folosește cel mai des în practica ei următoarele concepte de Analiză Tranzacțională: injoncțiunile, teoria impasului la nivel existențial, pasivitatea în sensul folosit de Jacqui Schiff. 
Din punct de vedere al datelor statistice, situația se prezintă cam așa: nu am găsit date oficiale cu privire la persoanele trans din România. În schimb, într-un interviu acordat de copreședintele Accept, Patrick Brăila, el vorbește de un procent de 0,6% din populația totală și se bazează în estimările sale pe datele disponibile din SUA. Cifrele puse la dispoziție de Liza arătau un procent de 1% în UK. 
De pe site-ul transinromania.ro înțeleg că procedura de schimbare a datelor oficiale este una anevoioasă și uneori umilitoare pentru cei care trec prin acest proces. 
În UK este un proces îndelungat, dar cheltuielile sunt suportate de sistemul național de asigurări și cei care trec prin acest proces primesc sprijin.
În cadrul workshop-ului am lucrat în grupuri mici. Trei dintre colegii mei de grup mic nu știau mare lucru despre România, dar știau, de la clienții lor trans, că este una dintre țările în care persoanele trans sunt în continuare discriminate, nu au acces la tratamentul hormonal și se luptă cu abuzurile din partea autorităților și oamenilor de rând. 
La final repet întrebarea: Cu ce putem înlocui în limba română they, them? 
Iar mai jos copiez o parte din bibliografia pe care Liza Heatley a menționat-o în cadrul workshop-ului. 

Bibliografie:

Beattie, M and Lenihan, P. Counselling skills for Working with Gender Diversity and Identity (2018) Jessica Kingsley Publishers.
Berne, E. (1961) Transactional Analysis in Psychotherapy. Grove Press New York.
Blake V. (2017) Vol 47 (4) Being With the Emergence of Transgendered Identity Transactional Analysis Journal.
Richards, C., & Barker, M. J. (Eds.). (2015). The Palgrave handbook of the psychology of sexuality and gender. London: Palgrave-Macmillan.
Rosario,V.A and Cornell, W. (2017) Vol. 47 Historical and Clinical Experiences across the Gender Spectrum, Transactional Analysis Journal.

de Florența Țurlea și Diana Cosma

Am primit un email de la ARAT. Așa a început totul. La acel moment treceam printr-o situație foarte incomodă, eram obligată să stau în casă, se anunțase Stare de Urgență. Nu știa nimeni cum va evolua situația și cum ne va afecta pe noi, ca societate, dar și pe noi, ca psihoterapeuți și psihologi. Așa cum, din punct de vedere economic, țările afectate de pandemie au fost zguduite, aspectul financiar ne afecta și pe noi: programări anulate, clienți care renunțau la procesul terapeutic, impactați la rândul lor, de criza prin care treceam.

Societatea era față în față cu o situație fără precedent pe care nu știam s-o gestionăm. Ca psihoterapeuți, știm că toți avem potențialul să găsim soluții și dacă simțim că nu, putem cere ajutor. Dacă noi putem, cu siguranță și cei din jurul nostru pot cere ajutor dacă au nevoie. Și de data asta suntem în poziția de a oferi ajutor.

Astfel s-a născut proiectul Autoizolat, dar nu singur. Autoarele acestui material, Florența Țurlea și Diana Cosma, împreună cu alți 27 de colegi din ARAT am răspuns la e-mailul Dianei Deaconu, inițiatoarea proiectului, care ne invita să luăm parte la un program de suport telefonic pentru oricine se simte impactat de criza Covid19.

Psihoterapeut certificat în Analiză Tranzacțională, Diana Deaconu, a devenit atrasă de ideea de comunitate urmând programul de Masterat în Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice. Cum lucrurile au evoluat în lume, dar și în România într-un ritm amețitor, Diana și-a dorit să se implice activ în îmbunătățirea situației de aici, însă nu se aștepta ca proiectul gândit de ea inițial să ia o asemenea amploare. Împreună cu Bianca Pavel, au găsit resurse să creeze un program care să vină în întâmpinarea tuturor celor care au nevoie de suport într-o perioadă care a creat atâta confuzie.

Așa că ne-am întâlnit pentru prima dată, pe Zoom, într-o seară de joi, la ora 20:00 (când cel mai probabil toată lumea își încheia ședințele cu clienții). De atunci, am continuat să ne întâlnim săptămânal, mereu la aceeași oră.

Dacă ar fi un cuvânt care pentru mine (Florența) ar putea descrie această echipă de 30 de psihologi ar fi... Brainstorming. M-am simțit implicată în toate aspectele proiectului . Am fost invitați să contribuim mereu, oriunde simțeam că o puteam face. Toate aspectele proiectului au fost gândite și regândite, discutate și cântărite de fiecare în parte, fiecare cu experiența lui în anumite domenii, fiecare cu cunoștințele și cu resursele de a face acest proiect cât mai vizibil acolo unde este nevoie.

Am „băut șampanie” virtual pe data de 6 Mai 2020, când am „tăiat panglica” proiectului. Am intrat live. Aveam un număr unic – 021 9972, ușor de memorat – mulțumită Biancăi Pavel, care s-a ocupat de aspectele tehnice și multe alte lucruri în background, și care ne-a explicat pe îndelete ce se poate face sau nu din punct de vedere tehnic.

Website-ul proiectului a fost, din nou, rezultatul cumulat al tuturor celor implicați. S-au scris articole, s-au filmat video-uri de promovare pe Zoom, s-a desenat. Primind idei din toate părțile, Diana D. și Bianca le-au centralizat și așa a luat naștere website-ul https://atromania.ro/, care oferă informații despre ce ne-am propus cu acest proiect, ce putem face noi pentru cei ce ne apelează, modul în care putem fi contactați, dar și informații punctuale despre cum se pot gestiona emoțiile copleșitoare din această perioadă. Fiecare secțiune este îmbogățită cu minunatele ilustrații ale Romei Gavrilă, care a ales să se implice voluntar în proiectul nostru și căreia îi mulțumim. 

Conform informațiilor actuale, de la începutul proiectului până la începutul lunii iunie au fost 172 apeluri, dintre care 52 de apeluri au fost finalizate. Din nefericire, 100 de apelanți au închis de îndată ce au fost preluați. Îmbucurător este faptul că o parte dintre cei care ne-au apelat au revenit și cu altă ocazie, iar asta ne dă încredere că facem bine ce facem.

Aceste apeluri înseamnă că existența proiectului nostru a ajuns la urechile unor oameni care au rezonat emoțional și s-au gândit că le-ar fi util să ne sune. Acest lucru a fost posibil cu ajutorul sponsorilor noștri, Fundația Vodafone România și Asociația motoADN, datorită cărora există proiectul în forma lui actuală, operațional și ușor de utilizat, precum și datorită ambasadorilor noștri, care l-au făcut cunoscut diferitelor grupuri unde era necesar. Ambasadorii proiectului sunt persoane publice, asociații și centre cărora le pasă de calitatea vieții oamenilor. Ei sunt prezentați pe pagina de Facebook a proiectului https://www.facebook.com/autoizolatDARnusingur/ și pe site: Comunitatea 50+, Mind Education, Bucharest Running Club, Școala pentru Cuplu, Asociația Există Viață După Doliu, Fundația Estuar, Centrul PsihArt, Podcastul lui Chinezu', Cristi Pascu, #RunInBucharest, Cafe Gradiva, Panda Squad, Centrul Filia, Iuliana Tudor - lista este mereu în creștere.

Dar ce se întâmplă atunci când persoana care are nevoie de suport sună și unul dintre membrii echipei îi răspunde? Ceea ce urmează este o conversație de 20 de minute care are puncte în comun cu psihoterapia și consilierea psihologică, însă se menține diferită în mod clar de acestea.

Psihologul care preia apelul ascultă ceea ce apelantul are de spus despre sine și despre motivul pentru care a sunat. Astfel se creează un contact empatic care va sta la baza acestei scurte perioade de lucru împreună. Ca în orice demers bazat pe Analiza Tranzacțională, se stabilește un contract pentru discuția care tocmai a început, ca ambele persoane implicate să știe ce urmăresc împreună. În această perioadă de acomodare, psihologul evaluează starea mentală generală a persoanei care a sunat. În cazul în care observăm nevoia de servicii suplimentare de sănătate mintală, avem la nivel de echipă o listă de resurse și de specialiști în psihiatrie și psihoterapie disponibili pentru a prelua aceste cazuri.

Ascultarea activă, înțelegerea și reflectarea emoțiilor și gândurilor apelantului, precum și intervențiile focalizate pe prezent și resurse ne sunt aliați utili în aceste discuții. Vocea, intonația și pauzele capătă un rol vital când folosim telefonul pentru intervenție. Am ales împreună ca echipă durata de aproximativ 20 de minute tocmai pentru a face clar faptul că nu oferim servicii de  psihoterapie, ci o intervenție în situație de criză pentru gestionarea emoțiilor copleșitoare. Se explorează împreună opțiuni pentru gestionarea situației specifice a fiecărei persoane. Încercăm să identificăm puncte forte și strategii pe care aceasta deja le are, pe care poate conta. Pot exista recomandări punctuale din partea psihologului, bazate pe cunoștințele de specialitate în legătură cu problema principală prezentată.

La final, persoana care a sunat poate oferi feedback. Se reevaluează starea sa mintală pe parcursul și la sfârșitul convorbirii, pentru o apreciere a eficacității și potrivirii intervenției. Înainte de încheiere, am convenit să îi spunem persoanei că ne poate suna ori de câte ori are nevoie, chiar și de mai multe ori pe zi, creând o bază de siguranță la care aceasta știe că se poate întoarce. De asemenea, în cadrul discuției se pot explora și alte variante de persoane cu care apelantul poate vorbi despre strategiile pe care le încearcă.

Poate cea mai grăitoare descriere a proiectului este impactul pe care acesta îl are asupra oamenilor și societății, atât a beneficiarilor direcți, cât și a membrilor echipei create. Astfel, voi încerca să ilustrez (Diana) în cele ce urmează cum ne-a mișcat acest proiect pe noi, începând de la ideea inițială și până la momentul actual.

Motivația comună de a răspunde afirmativ invitaţiei de ajutor voluntar într-o perioadă de criză a stat în primul rând în observarea unei nevoi la nivel colectiv și în dorința de implicare personală în acest context.

M-am implicat în acest program de suport psihologic pentru că iubesc oamenii și am simțit că așa pot contribui la a aduce un strop de claritate în aceste momente dificile din timpul pandemiei. - Bianca Pavel, coordonator de proiect (IT și PR)

Am spus „da” acestui proiect pentru că atunci când se întâmplă un eveniment neplăcut ajutorul nu este niciodată suficient. Și cum „lucrurile se fac cu oameni”, iată-mă aici. - Alexandra Maftei

Ideea acestui proiect a venit pentru mine în momentul în care mă gândeam să contribui pentru a ajuta în contextul pandemiei, dar nu știam exact cum. Mi s-a părut un cadru potrivit în care să îmi pot folosi competențele și experiența pentru a fi alături de ceilalți. - Ionela Masdrag

În momente dificile, oamenii au nevoie să se întoarcă spre o „bază de siguranță", fie ea o singură persoană, familie, grup, comunitate. Eu am avut parte în această  perioadă dificilă de familie, de terapeutul meu, de grupul de supervizare, de grupul de oameni cu care meditez, de locuri și persoane în care am găsit ascultare, empatie și înțelegere. Acesta a fost și motivul pentru care m-am implicat în acest proiect. Doar împreună trecem peste adversitățile vieții. - Camelia Mladin

Ascultarea empatică și regăsirea prin dialog a unor resurse uitate sau nebănuite aduc speranță. Prezența unei relații suportive, fie și prin apeluri de 20 de minute, poate fi acea lumină care te ajută să vezi mai limpede situația și să fii mai bine. - Diana Cosma

Pe lângă motivația inițială de a ne aduce abilitățile în serviciul altora, lucrând împreună ca echipă în acest proiect am avut de asemenea experiențe comune de învățare, de creștere, de împlinire personală, de comunitate și sentimentul de speranță în mijlocul dificultăților, care ne ating și ne schimbă și pe noi, atunci când întindem o mână spre alții.

Ceea ce am descoperit lucrând la acest proiect a fost că el m-a ajutat pe mine, a fost terapeutic pentru terapeut, m-am conectat la energia grupului și am crescut, învățând din aproape fiecare experiență, a mea și a colegilor mei. Sunt mândră de noi, de ceea ce am realizat împreună! - Bianca Pavel

Pentru mine este important să îi ajut pe ceilalți, pentru că astfel ajut societatea și comunitatea din care și eu fac parte. Dacă lor le este mai bine, și mie îmi va fi mai bine. - Alexandra Maftei

Felul în care a crescut proiectul mi-a depășit așteptările referitor la modul în care ne-am organizat și am reușit să  lucrăm împreună ca echipă. Este un prilej de învățare pentru mine, de a fi în comunitatea ARAT și o dovadă că lucruri bune pot apărea și într-un context dificil. - Ionela Masdrag

Nevoia de a face parte dintr-o comunitate profesională în care fiecare se aduce pe sine, în care fiecare împărtășește din experiența sa și uite așa, creștem personal și profesional. - Camelia Mladin

Am decis să mă implic în acest proiect pentru a simți că fac ceva la care mă pricep în această perioadă critică, mi-am dorit să ajung să cunosc mai bine membrii ARAT, asociație din care făceam parte, însă nu reușisem să mă intersectez cu atât de mulți membri, și mi-am dorit experiența de a lucra cu intervenții de consiliere focusate, foarte diferite de procesul normal de psihoterapie. - Florența Țurlea

Simt cum fiind împreună, crește calmul și reziliența de ambele părți. Pentru mine, este o bucurie să mă pot implica în astfel de proiecte, iar a facilita drumul altora printr-o perioadă dificilă este un privilegiu și o gură de aer proaspăt între toate provocările actuale în care, dacă suntem atenți unii la alții, de fapt chiar nu suntem deloc singuri. - Diana Cosma

Ceea ce a început ca o idee și un email către colegi, a ajuns un proiect drag în care se fructifică munca și dedicarea multor oameni care știu că vor și că pot să fie alături de alți oameni.