CE-ȚI SPUNE JURNALUL DESPRE CE-ȚI FACE MUNCA?

Țin un jurnal ocazional și când revin asupra lui îmi dau seama că își joacă cel mai bine rolul când nu-mi merge bine. Cum ar fi într-o dimineață din ianuarie 2016:

„Ieri am avut cea mai proastă seară din an de până acum”, am scris. „O epuizare soră cu disperarea, o senzație că nimic nu iese și nu e făcut bine, că aleg prost oamenii, că-mi petrec prost timpul, că-l pierd.”

Era atât de devreme încât prietena mea încă dormea și afară era întuneric. Se pare că îmi visasem un prieten din Târgu Mureș cântând într-o trupă de punk pentru copii, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

„Nu am timp”, am continuat. „Sau îl folosesc prost. Îl dau pe întâlniri sterpe. Trei ore din 12 utile și cel puțin încă una la capetele lor, de task-switching. Patru ore. Puteam edita patru texte.”

La final am scris că nu mă simt bine.

La mine aceste neplăceri ocazionale vin din supraidentificare cu munca pe care o fac (psihologul organizațional Adam Grant ar spune că sunt un engaged workaholic). Nu o supraidentificare cu rutina, cât cu misiunea și potențialul impact pe care poveștile îl pot avea în lume.

A intra în lumea unui om sau în complexitatea unei situații și a ieși de acolo cu o poveste documentată, pe care apoi s-o oferi celorlalți, mi s-a părut dintotdeauna nu doar o misiune nobilă, cât un privilegiu. Ba mai mult: a asista la deciziile de viață ale unor oameni, a vedea cum ajung să-i definească și apoi a încerca să facilitezi în sute sau uneori mii de cuvinte întâlnirea lor cu ceilalți e o binecuvântare.

Poveștile spuse de jurnaliști mi-au schimbat viața. Mi-au salvat viața. De aceea, în momentul în care m-am apucat și eu să le spun, asta a devenit misiunea mea: să ajut cititorii să înțeleagă ce trăiesc, inclusiv eșecurile, pierderile și deciziile proaste din viețile fiecăruia.

De aceea, munca pe care o fac nu mai e de mult o necesitate, o responsabilitate, ci un stil de viață. Nu mă duc la „scârbici”, nu muncesc ca să am o viață bună după, ci o fac pentru că asta sunt.

Și de vine aici pericolul.

CU TOTUL LA MUNCĂ

Când m-a întrebat cineva acum vreo zece ani ce fac plăcut în afara muncii mi-am mascat cu greu furia: ce, munca nu poate fi plăcută? Când m-a întrebat un prieten care măsoară succesul și cu indicatori financiari dacă DoR e „business sau hobby” am suferit ore întregi.

Pentru unii dintre noi, ce muncim a ajuns să fie cine suntem. Ba mai mult, mulți fantazăm la un loc de muncă sau la o misiune care înglobează cine suntem. Dacă bunicii noștri munceau mai degrabă să supraviețuiască, iar părinții noștri ca să-și poată întreține un fel de viață, noi – mai ales generația Z – sperăm să muncim într-un fel care explodează granițele dintre viață și muncă.

Toate se întâmplă simultan cu schimbarea unei paradigme de raportare la binomul „viață” și „muncă”. La diferența dintre ele. Mai precis la lipsa ei.

Tot mai mulți psihologi și neurocercetători vorbesc despre faptul că e esențial să acceptăm că orice trăim acasă ducem la muncă și că orice trăim la muncă, ducem acasă. Chiar dacă încercăm să separăm spațiile, chiar dacă schimbăm uniforma, chiar dacă dăm jos sau punem o mască, încărcătura rămâne.

E important să acceptăm asta, pentru că odată ce se schimbă relația cu munca, se schimbă și emoțiile. Ajung să fie despre sensul și valoarea ta în lume, cum mi se întâmplă mie. Sau ajung să fie despre granițe și limite și siguranță.

Astăzi, în tot mai multe locuri de muncă au apărut concepte precum libertate, autonomie, flexibilitate, vulnerabilitate, apartenență. Toate sunt valori și nevoi umane încărcate de multă emoție, iar când ele sunt îndeplinite, plutim. Când ele nu sunt îndeplinite sau sunt încălcate, ne paște stres, panică, depresie. Iar burnoutul stă mereu la pândă.

Despre toate acestea va fi acest sezon al Actualizator.

Va fi cu psihologi, antreprenori, ilustratori, părinți și toți vor vorbi despre ce înseamnă acest nou spațiu în care, teoretic, poți să te aduci cu totul la muncă. E bine să faci asta? Ce înseamnă să dai prea mult când nu mai vezi granițele dintre muncă și viață personală? Cum poți găsi echilibrul când promisiunea seducătoare e că toate se vor alinia de la sine? Ce se întâmplă când pierdem și sensul și direcția și cum ne revenim? Cum putem să le negociem pe toate, mai bine?

– Cristi Lupșa

P.S.: Dacă vrei să te antrenezi de pe acum cu mai multe povești despre cum se schimbă munca (și raportarea noastră la ea), îți recomand cele două sezoane din podcastul lui Adam Grant, WorkLife.