[din când în gând] - cum să fii aproape, de mai departe

Ești copil. Ești copil, ai undeva la opt – nouă – zece ani și ești acasă, în sufragerie. Ai mai mulți prieteni dragi ție invitați la tine acasă. Nu e o ocazie anume, deși atunci când ești copil orice întâlnire e o ocazie. Vă jucați: sufrageria este parcul vostru de distracții, așa că luați canapelele și fotoliile la rând. La început, fiecare e pe cont propriu. Stai singur pe un fotoliu, la fel cum ceilalți stau singuri pe fotoliile lor, și săriți. Nu e vreun concurs, e doar o aventură în care puteți fi orice: pirați naufragiați pe o insulă pustie, călăreți într-un turnir, cavaleri la curtea regelui, vânători în junglă sau chiar cascadori la circ.

Sunteți cu toții pe poziții și începeți. Prima misiune e să ajungeți cât mai sus: întâi vă propuneți să ajungeți la doi metri înalțime, apoi să atingeți tavanul, apoi poate să urcați până la vecinii de deasupra, să-i gâdilați în tălpi ca să mai râdă și ei puțin, iar după, la final, poate chiar pe acoperiș unde o să vedeți cum arată timpul, metamorfozat azi sub forma unui soare care apune și trimite ziua la culcare.

După ce toate astea se întâmplă în mintea voastră, te gândești că e momentul potrivit să faceți echipe și să săriți împreună. Jocul capătă valențe noi atunci când e jucat împreună. Hai: te întorci înspre fotoliul celuilalt, dai să sari, dar te oprești. Distanța e prea mare. N-ai reuși să ajungi pe celălalt fotoliu și ai cădea pe parchetul-ocean, parchetul-șanț din curtea castelului, parchetul-nisip mișcător sau cum vrei tu să îi spui. Deci? Cum ajungi la celălalt?

Cam așa am perceput eu perioada asta, raportându-mă la cei din jurul meu. Îi simțeam departe fizic, însă nu asta era principala problemă, cât faptul că îi simțeam și departe psihic. În teorie, puteam ajunge la ei prin orice mod posibil (să le scriu, să îi sun, să facem un video call), în practică simțeam o reticență. Am tot încercat să îmi explic ce e mai exact chestia asta pe care o simt și de ce o simt, iar răspunsul l-am găsit într-unul dintre procesele care au loc la nivelul creierului.

Când suntem împreună fizic, corpurile noastre sunt mai aproape unul de celălalt și, când ne atingem – iar prin atingere vreau să spun când dăm noroc, când ne ținem de mână, când ne îmbrățișăm sau ne pupăm – la nivelul creierului se secretă oxitociană, substanță care mai poartă numele și de „hormonul fericirii” sau „hormonul încrederii”. Faptul că această substanță se secretă ne face să simțim față de celălalt încredere, iar acum, când interacțiunea fizică lipsește, încrederea are și ea de suferit. Așadar, reîntorcându-mă la metafora de la început, ca să poți ajunge pe fotoliul celălalt, aproape de el, e nevoie să întinzi o mână. Perioada asta nu e ușoară pentru nimeni, asta e sigur, dar ea devine mai ușoară atunci când suntem alături unii de ceilalți. Astfel, nu te impacienta dacă nu ți se întinde o mână de ajutor – poate doar e nevoie ca tu să fii cel care o întinde.

Înainte de „la revedere”, te las cu o întrebare: cum te împaci cu distanța și ce faci ca să rămâi aproape?

Sunt Sabrina și îți scriu din Cuib, din când în gând. Așa am numit această scrisoare – o scrisoare despre tine și despre mine, unde gândurile noastre se pot întâlni și discuta. Săptămânal, îți voi împărtăși din frământările și gândurile mele, voi încerca să mă conectez cu tine prin ele și mă voi lăsa inspirată de ideile tale și de tine. Pentru că vreau să creştem împreună, îmi doresc să-mi scrii și tu, să-mi împărtășești povestea ta, iar gândurile noastre să se conecteze pe pagina asta. Măcar din când în gând.

Dragă <<Prenume>>,