Cu toţii ne naştem programaţi genetic să căutăm afecțiune și îngrijire în relațiile cu ceilalți (de altfel, stabilirea de relații fiind una dintre nevoile noastre), iar persoanele care ne oferă aceste lucruri devin cele mai importante din viaţa noastră. În acest fel se formează, între noi şi persoana (sau persoanele) respectivă (respective) o legătură emoţională puternică, bazată pe instinct, numită ataşament. Acesta te împinge încă de mic să cauți sprijin și apărare la persoana de referință, în caz de pericol.
Totuși, atașamentul nu este echivalent iubirii. Vorbim despre o conexiune emoțională de lungă durată, în care unul dintre indivizi este vulnerabil, iar celalalt este securizant, aduce confort în respectiva relație, iar separarea de această persoană produce disconfort. Un exemplu concret ar putea fi relația cu mama, tatăl, sora, fratele sau bunicii tăi (depinzând care dintre aceștia a fost mai prezent în creșterea și dezvoltarea ta) și modul în care tu percepi emoțional o perioadă mai lungă de timp fără ei.
Desigur, și acest proces pornește de la creier. Relațiile noastre din trecut construiesc structurile creierului, pe care noi ulterior le folosim pentru a relaționa cu ceilalți pe tot parcursul vieții. Experiențele din copilărie se codifică în circuitele neuronale și crează anumite reguli cu care operează fiecare persoană pe tot parcursul vieții. Altfel zis, creierul tău construiește niște pattern-uri ce vor sta la baza relațiilor viitoare cu ceilalți. Astfel, tindem să replicăm relațiile noastre din copilările (tipurile de atașament) și când suntem adulți: la școală, cu prietenii, la job. În acest context, cum te raportezi la mediul exterior ție? Sau, altfel zis, cine ești când nu te mai raportezi la exterior?
|