|
Stai în banca a treia de la fereastră, în sala de la etajul întâi. Afară stă să plouă, exact ca azi. Te sprijini de lambriul de pe perete și privești absent spre tablă, printre colegii tolăniți pe banci. Este ora de limba română și azi este despre poezie. Profesorul vorbește despre Eminescu, Arghezi, Blaga sau oricare alt poet român mai prezent în programa școlară decât în mințile noastre. Citește cu voce tare o strofă și pune întrebarea fatală: ce a vrut să spună autorul?
„Error 404, meaning not found”, ne spune aproape automat creierul – căci, nu-i așa, căutăm doar răspunsurile corecte. După multe minute jenante de liniște, profesorul dictează cuvânt după cuvânt ceva ce a zis Călinescu, Vianu, Iorga sau vreun alt critic literar din care oricum n-ai prins prea multe – ce au înțeles ei din strofa aia era corect. Astfel, abstractul devenea concret. Acceptai forma acestui abstract drept adevăr universal valabil.
Crești și, odată ce părăsești banca a treia de la fereastră, începi să explorezi și să cauți sensuri în alte părți. Ajungi la facultăți sau cursuri, în muzee sau galerii de artă, la spectacole sau concerte. Ani mai târziu, ești iar față în față cu arta, chiar dacă nu este tot o strofă de poezie. Privești, însă mesajul nu se propagă în mintea ta, doar se oprește în fața ochilor. Cauți întrebător un prieten mai strălucit care să-ți spună ce înseamnă acel ceva din fața ta. „De ce înainte să plece autorul ăsta nu a lăsat și el o explicație la ce a făcut?”, te întrebi. Și așa, poate, îți dai seama de ceva ce nimeni nu ne spune: căutăm sens, fără să dăm sens.
|
