Recentele alegeri europarlamentare au atras la vot mai mulți cetățeni ai UE decât în 2014 (+8.3%), schimbând pentru prima dată din 1999 tendința descendentă a ratei de participare la acest scrutin. Pe OpenPolitics.ro am explicat rolul Parlamentului European, mizele schimbărilor afilierii partidelor românești la grupurile europene, dar și la ce e bine să fim atenți (la orice fel de alegeri) în privința diverselor instrumente online de informare.
Am continuat să urmărim și noutățile legate de Brexit în contextul acestor alegeri și al negocierilor nesfârșite dintre conservatori și laburiști, iar rezultatele pe europarlamentare din Marea Britanie nu ne-au dezamăgit: conservatorii au avut cea mai mare înfrângere din 1832 încoace, laburiștii au pierdut și ei simțitor (-13% față de 2014). Marii câștigători: noul partid Brexit al lui Nigel Farage, care a ieșit pe primul loc, liberal-democrații (pro-UE) care au ieșit pe doi și partidul Verzilor (Greens, pro-UE) pe locul 4. Dacă ne uităm la top-ul partidelor din perspectiva Brexit (care sunt pro UE și care anti) opiniile cetățenilor par să fie în continuare divizate aproape egal pe această temă, iar cei care sperau ca europarlamentarele să fie un alt mod de a sonda părerile pe subiectul Brexit (soft referendum) nu sunt mult mai lămuriți.
Pe lângă Brexit, scrutinul pan-european a suscitat aproape peste tot mai mult interes din partea cetățenilor. O analiză amplă realizată de cercetătorii Median Research Centre (MRC) pentru Libertatea a relevat că prezența la vot mai mare s-a întâmplat acolo unde există polarizare și conflictele politice clare sunt mobilizate politic. În unele cazuri a existat “un vot de protest” al cetățenilor, care conform teoriei din științele politice, reprezintă semnalul de nemulțumire sau penalizare dat de alegători către partidele care guvernează, semnal dat la alegeri de “rangul doi”, cu o miză mai scăzută și care nu destabilizează sistemul intern. Astfel, partidele în mod tradițional dominante au avut tendința să piardă teren, partidele ecologiste să câștige, iar partidele noi și mai degrabă din zona liberală de asemenea au avut succes. Totuși, partidele populiste, nativiste (cale care cred în supremația cetățenilor născuți în țară asupra imigranților), naționaliste și extremiste nu au avut impactul la care se așteptau, partidele pro-UE rămânând puternice acolo unde istoria le arată dominante.
Unul din cazurile în care “votul de protest” nu a apărut este Austria, unde scandalul recent în care este implicat vice-cancelarul țării, Heinz-Christian Strache, a avut un impact minimal asupra scorului obținut de partidul său la europarlamentare. Mai mult, datorită sistemului de vot austriac și susținerii primite, Strache a câștigat chiar un loc de europarlamentar. Asta deși își dăduse demisia și cancelarul Austriei anunțase ruperea alianței cu partidul populist de dreapta condus de Strache, FPÖ, precum și alegeri noi în septembrie. Scandalul supranumit Ibiza Gate s-a declanșat când două redacții germane au publicat un video filmat pe ascuns în timpul unei vacanțe în Ibiza a vice-premierului în 2017. Acesta pare să negocieze susținere financiară la alegeri cu o presupusă nepoată a unui oligarh rus în schimbul unor contracte cu statul și business-uri austriece. Partea șocantă a video-ului este discuția despre cumpărarea celei mai mari publicații din țară și folosirea ei în a influența alegerile în favoarea FPÖ, pe modelul Viktor Orban și cu oamenii controversați care au acționat și în Ungaria. (Politico, Der Spiegel, The Local, OpenPolitics.ro, Columbia Journalism Review)
În India sunt aproximativ 900 de milioane de cetățeni cu drept de vot, un număr mai mare decât populația SUA și a Uniunii Europene combinate. Iar peste 67% dintre acești cetățeni au participat la alegerile recente - cu 0.7% mai mult decât în 2014. Cu astfel de cifre masive, alegerile au avut loc în șapte etape, care s-au întins pe cinci săptămâni, pentru a desemna câștigătorii a 543 de locuri în Lok Sabha (sau Camera Poporului - camera inferioară a Parlamentului). Victoria de necontestat a aparținut partidului condus de primul ministru de până acum, Narendra Modi. Astfel, partidul Bharatiya Janata Party (BJP) a luat 303 locuri, cu 21 mai multe decât în 2014, deși erau de așteptat unele nemulțumiri față de premierul în funcție. Asta se întâmplă și pe fondul unei rate a șomajului mai ridicată ca niciodată, a veniturilor în cădere liberă pentru fermieri și a unei producții industriale scăzute. Cu toate acestea, principalul adversar al lui Modi, Rahul Gandhi - care conduce Partidul Congresului - nu a reușit să obțină pentru partidul său decât 8 locuri în plus față de alegerile precedente (până la un total de 52).
Modi a dominat alegerile cu o combinație de retorică naționalistă și populistă, apăsând pedala securității naționale în contextul atacului terorist din februarie, provenit din Pakistan. El s-a poziționat ca singurul candidat capabil să protejeze viitorul Indiei. Discursul său, dar și al colegilor săi de partid, împănat cu referințe religioase pro populația hindusă menite să polarizeze, i-a făcut pe unii cercetători să compare cu alți lideri populiști de dreapta precum Donald Trump, Viktor Orban, Jair Bolsonaro sau Matteo Salvini. Mai mult, ura îndreptată spre elite și “ceilalți” - precum musulmanii sau imigranții - devine un semn al posibilelor schimbări în al doilea mandat al lui Modi, într-una dintre cele mai mari democrații mondiale. (Al Jazeera, BBC, Wikipedia, Washington Post, Sydney Morning Herald)
Milioanele de cetățeni cu drept de vot din India sau din Uniunea Europeană și rețelele de socializare cu acoperire vastă pot crea o combinație potențial periculoasă pentru alegeri.
Astfel, în ultimul an s-au intensificat presiunile la care sunt supuse companiile care dețin rețele de socializare, mai ales în UE, SUA, Marea Britanie sau Australia de a lua măsuri ample pentru a minimiza efectele dezinformării online. Comisia Europeană a inițiat anul trecut un Cod de bune practici privind dezinformarea iar companiile semnatare (Twitter, Facebook, Google) raportează lunar progresele făcute. În luna de dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European, însă, Comisia avertiza că cele trei companii au încă lucruri de implementat privind transparența reclamelor politice, dar și a materialelor publicitare tematice (Google și Twitter). Iar o investigație a dezvăluit că în timpul discuțiilor dintre Comisie și reprezentanții companiilor, cei din urmă au recurs la tactici de șantaj (amenințând cu retragerea fondurilor nerambursabile pe care le pun la dispoziție organizațiilor media și celor de cercetare și academice) pentru a forța reguli mai blânde în Codul de bune practici.
O opțiune introdusă de Twitter și testată prima dată la alegerile din India și apoi la cele europene se referă la posibilitatea de a raporta tweet-uri care induc în eroare, precum afirmația că se poate vota prin SMS sau telefon sau informații eronate despre locul sau data de desfășurare a scrutinului. Tot cu ocazia alegerilor din India, Facebook a încercat să verifice postările înșelătoare (fake news și deinformare) ale utilizatorilor indieni, dar cu mari dificultăți. Acestea au fost cauzate în primul rând de cantitatea de informații distribuită, numărul mare de limbi oficiale (23), pentru care Facebook nu are colaboratori externi, și de experiența minimală a multor utilizatori cu Internetul, mulți fiind la primele interacțiuni online.
În același timp, tot Facebook a format în sediul său din Dublin o echipă de 40 de persoane care s-a ocupat doar de alegerile europene și care a fost desființată ulterior. Chiar și așa, partidele și grupurile politice care le susțin au reușit să treacă de filtrele Facebook și să promoveze reclame politice, deși acestea nu erau marcate ca atare. Unul dintre cazurile depistate de Politico implică și un cont în limba română. Mai mult, reclamele de pe Instagram (deținut tot de Facebook) apar rareori în sistemul de transparență a reclamelor politice ale Facebook, o altă scăpare majoră a companiei.
Dar nu toată lumea e nemulțumită de rețelele de socializare. Mai multe studii și experți susțin că partidele naționaliste și de extremă dreapta se opun reglementării rețelelor de socializare și preferă să rămână ca în “Vestul Sălbatic”, după cum s-a exprimat un profesor de la HEC Paris, citat de Wired. Platformele care au permis răspândirea știrilor false și a dezinformării sunt locul fertil de unde vin astfel de partide, care scot la înaintare dreptul la libertatea de expresie pentru a justifica discursul instigator la ură sau dezinformarea.
Asta s-a văzut și înainte de alegerile europene, când un ONG de activiști online a descoperit și semnalizat la Facebook peste 500 de grupuri suspecte (de extremă dreaptă sau populiste anti-UE) cu peste 500 de milioane de vizualizări, mult mai urmărite și cu interacțiune mai mare între membri decât conturile oficiale ale partidelor pe care le susțin. Iar un alt studiu a concluzionat că un număr mic de grupuri marginale din online a reușit să influențeze ce subiecte se discutau pe rețelele de socializare înainte de alegerile europene prin postări multiple la fiecare oră. Unele din ele susțineau inclusiv partide de extremă dreapta, precum Alternativa pentru Germania (AfD), și au împins în discuțiile publice teme anti-imigrație și anti-sistem.
Mai mult, în Marea Britanie, membri ai partidului radical de dreapta și anti-UE UKIP i-au îndemnat pe cetățeni să schimbe rețelele populare de socializare cu Gab, o platformă fără limite în privința exprimării, plină de conținut rasist, misogin sau anti-semit. (Europa.eu, Columbia Journalism Review, Buzzfeed News, Bloomberg, Politico, Wired, Guardian)
Inițiative în zona jurnalismului sau mass media independente au devenit din ce în ce mai frecvente, inclusiv în România. Independența acestora se referă fie la faptul că sunt organizații independente de influențe politice sau comerciale, fie la poziționarea lor față de presa “de masă” - mainstream - ca o alternativă la aceasta. Ele au apărut și ca un răspuns la criza economică din 2008, care a afectat major presa în numeroase țări (indiferent de gradul de dezvoltare a acestora) și din nevoia de a găsi alte modele de finanțare decât cele clasice din publicitate. Un exemplu care ilustrează atât potențialul de succes, cât și ceea ce poate merge mai puțin bine în cazul acestor inițiative este situația celor de la De Correspondent, un site fondat în Olanda. Proiectul lansat de doi jurnaliști cunoscuți se menține viabil financiar fără publicitate și cu ajutorul abonamentelor de 70 euro/an plătite de cititori (care pot și contribui la conținutul site-ului în funcție de specializarea fiecăruia). Popularitatea imensă și transparența față de membri a transformat De Correspondent într-un model de calitate în vremuri nesigure pentru un astfel de business. Iar în septembrie 2018 aceștia și-au anunțat expansiunea cu o ediție în limba engleză în SUA. Acolo au primit susținerea a peste 100 de “ambasadori” ai brand-ului (inclusiv producători de la Hollywood și muzicieni sau profesori de jurnalism), care au lansat o campanie de crowdfunding pentru 2,5 milioane de dolari - pe care i-au strâns într-o lună.
Însă ceea ce jurnaliștii fondatori și unii ambasadori numesc o eroare de comunicare i-a transformat într-o dezamăgire pentru cei care susținuseră campania și înțeleseseră că site-ul în engleză va avea de fapt și redacția fizică în SUA. Scandalul care a urmat a fost declanșat de plecarea persoanei care fusese angajată cu puține luni în urmă să conducă campania de crowdfunding și să pună bazele redacției noi. Decizia necomunicată public de a menține sediul la Amsterdam și de a angaja doar câțiva jurnaliști în SUA i-a nemulțumit pe mulți dintre susținătorii site-ului, cu atât mai mult cu cât 46% dintre donatorii din campanie erau americani. Interesant este și că site-ul a strâns această sumă importantă de bani fără a publica nimic în engleză și fără detalii clare despre ce urmează să publice o dată lansat. Chiar cu scuze oficiale, mai mulți donatori și-au retras banii și alți susținători cunoscuți ai publicației au recunoscut că s-au simțit înșelați nu neapărat din cauza locației fizice a ediției în engleză, ci mai mult din cauza focusului minimal pe Statele Unite prin angajarea a doar 1-2 corespondenți. (Nieman Lab, Engaged Journalism, Columbia Journalism Review, Press Think, The Correspondent)
