Dacă ați citit newsletterul trecut, probabil intuiți că nu am cum să nu povestesc și azi, măcar puțin, despre Liverpool. Nu doar pentru că au câștigat a șasea Ligă a Campionilor chiar de ziua mea, ci mai ales pentru modul în care au sărbătorit-o.
📩 Dacă e prima oară când primiți acest newsletter, e locul în care îmi doresc să vorbim despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. E și locul unde trimit update-uri despre ce mai scriu și citesc și unde aștept oricând idei și sugestii de la voi.
🚌 Următoarele două săptămâni joc în deplasare: după oprirea din Iași de pe 9 iunie, pe 13-16 iunie poposesc în Cluj, la Sports Festival, unde o să vorbesc despre sport feminin. Dacă sunteți în zonă și vreți să ne vedem la o cafea, dați un semn.
|
|
„Nu sunt aici ca să dansez”, a fost răspunsul Adei Hegerberg, prima fotbalistă din istorie care a primit Balonul de Aur, după ceremonia de premiere din decembrie la care a fost întrebată dacă poate să facă twerking.
Pe 18 mai, a arătat încă o dată de ce e aici, de fapt: a înscris de trei ori în 17 minute în finala Ligii Campionilor la fotbal feminin, ajutându-și echipa, Olympique Lyon, să câștige pentru a patra oară consecutiv trofeul, după o victorie cu 4-1 contra Barcelonei.
Ada e cea mai bună fotbalistă din lume, dar nu va fi prezentă la cel mai important turneu, Campionatul Mondial de fotbal feminin care începe mâine în Franța. N-a mai jucat pentru naționala Norvegiei din 2017, un mod de a atrage atenția asupra inegalităților dintre sportul feminin și cel masculin.
„Mi-ar fi ușor să joc, să-mi fac treaba și să tac”, spune într-un interviu pentru BBC. „Dar e mai important de atât. Faptul că am câștigat atâtea trofee și am succes îmi dă o voce. Nu e doar despre mine, n-a fost niciodată doar despre mine. E despre a face o schimbare în sportul nostru. (..) E imposibil să fii în fotbal și să nu lupți pentru egalitate.”
Mulți văd 2019 ca pe un an transformațional pentru fotbalul feminin: recorduri de audiență la meciuri, investiții mai mari, participare mai mare, o primă strategie UEFA dedicată creșterii acestuia. Mai e însă mult de recuperat. E abia a opta ediție a campionatului mondial, față de cele 21 masculine, iar câștigătoarea va primi din partea FIFA 4 milioane de dolari, în timp ce Franța, campioana mondialului masculin de anul trecut, a primit 38 de milioane.
Așa că, deși absența Adei e o pierdere pentru fani, mesajul ei e important și e împărtășit și de alte jucătoare care și-au asumat că schimbarea e și responsabilitatea lor. Fotbaliste din echipa Americii, poate cele mai vocale, scriu cărți pentru copii, țin discursuri la absolvirea facultăților în care le spun studentelor să fie lupi, nu scufițe roșii, apar în campanii și documentare și au dat în judecată Federația pentru „discriminare de gen instituționalizată”.
Lupta lor e despre egalitate în fotbal, dar și despre a inspira generațiile tinere de fete să se zbată pentru ce-și doresc, în orice aspect al vieții lor. Așa cum spune fosta jucătoare Abby Wambach, cea mai bună marcatoare din istoria fotbalului internațional (masculin sau feminin): „Nu e doar povestea unei sportive, e povestea fiecărei femei de pe planetă”.
Am scris mai multe aici.
|
|
|
#peteren
cu primul român calificat la Jocurile Olimpice
|
|
Prima oară când am vorbit cu Robert Glință, cel mai bun înotător al României, avea 19 ani și tocmai se calificase la JO din 2016 (unde a fost cel mai tânăr înotător din finala de 100 metri spate). Mi-a povestit cum a ajuns la înot întâmplător, după o vacanță la mare în care s-a speriat că nu știe să înoate, și cum s-a mutat la 16 ani în alt oraș pentru pregătire, pentru că visa la o medalie olimpică în 2020. M-am întrebat cum e să intri zi de zi cu gândul ăsta în bazin și să-ți planifici viața și cariera în jurul unui vis care să devină apoi obiectivul unei Federații și speranța întregului sport românesc.
L-am revăzut luna trecută, după ce s-a calificat la Jocurile Olimpice de anul viitor, și am înțeles că experiențele din ultimii ani – o perioadă în care nu s-a putut antrena din cauza suprasolicitării, o plecare în SUA care s-a dovedit a nu fi o alegere bună pentru el, un concurs la care n-a obținut rezultatul la care se aștepta – l-au învățat că în sport nimic nu e sigur. Că tot ce poate controla e cum muncește zi de zi în bazin și că dacă acolo e mulțumit, presiunea devine gestionabilă. „Mai mult de atât nu știu ce să mai fac și nu cred că este posibil.”
Dacă vreți să-l ascultați, mai jos e interviul video, iar aici textul.
|
|
|
|
„Nu sunt omul care să mă plâng, greu este practic în fiecare zi la antrenament, dar așa trebuie să fie. Așa trebuie să fie, să dau tot ce e mai bun, să dovedesc că pot să acumulez această durere, că din asta învăț și din asta progresez.”
|
|
De la un antrenor care a pierdut șase finale consecutive, te-ai putea aștepta să fie măcar puțin euforic când în sfârșit câștigă una, dar Jürgen Klopp a venit la conferință mai calm ca nicicând și a vorbit mai ales despre bucuria pe care o simte pentru alții: pentru fani, cu care abia aștepta să sărbătorească (750.000 au întâmpinat echipa pe străzile din Liverpool!); pentru familia lui, care nu mai trebuie să plece în vacanță cu un antrenor care a ieșit iar pe locul doi; și mai ales pentru căpitanul Jordan Henderson, cu care se îmbrățișează în poza de mai sus.
Henderson e unul dintre jucătorii în care Klopp a crezut când alții nu o făceau, căruia i-a dat șanse și încredere, deși era intens criticat. Pentru că pentru el, pe lângă calitățile tehnice, contează și atitudinea și personalitatea jucătorilor. Contează abilitățile de lider, responsabilitatea pe care și-o asumă și dedicația pentru ce construiesc împreună. Și, mai mult decât rezultatul, contează progresul, pe care-l vede și când echipa pierde. Chiar dacă să câștigi e foarte cool, cum a spus la conferinţă.
Așa că nu trăieşte nici înfrângerile prea dramatic (anul trecut a cântat după finala pierdută cu Real Madrid), nici victoriile prea euforic (deși a cântat și după victorie). „Sunt mai calm decât credeam c-o să fiu. N-a fost important pentru mine să ating cupa. M-am bucurat când băieții au făcut-o, m-am bucurat când am văzut fețe fericite în tribună, asta mi-a oferit tot ce am nevoie.”
|
|
⚽ Fotbal și matematică. Fizicianul cu doctorat la Cambridge care i-a adus la Liverpool pe antrenorul Jürgen Klopp și pe golgheterul Mo Salah fără să vadă niciun meci, pentru că are nevoie doar de date.
🎾 Îți construiești încrederea în zile și o pierzi într-un minut, i-a spus Simona Halep Louisei Thomas, de la New Yorker, pentru acest articol minunat despre lupta sportivei cu propria neîncredere. (Halep joacă azi în sferturi la Roland Garros!)
🏀 Cum a schimbat Stephen Curry baschetul și cine e antrenorul care i-a dat încredere în aruncările sale imposibile, pentru că a învățat din greșelile pe care le-a făcut cu alți sportivi.
🏳️🌈 Why Are There No Openly Gay Footballers? Un minidocumentar despre o echipă LGBT-friendly din Londra.
💎 Cum a ajutat fiica lui Bob Marley naționala feminină a Jamaicăi să se califice în premieră la un campionat mondial, după ce în 2016 a fost desființată de Federație din lipsă de fonduri.
📸 Cyring for Freedom: povestea lui Zeinab, o suporteră din Iran care se deghizează în bărbat pentru a-și putea vedea echipa preferată pe stadion, unde femeilor le este interzis. Fotografa Forough Alaei, care a intrat și ea pe stadion deghizată, a câștigat anul ăsta premiul World Press Photo Award pentru imagini ca asta:
|
|
|
|
