|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
N-am sponsori, afilieri sau reclame. La voi, cei care citiți, mă gândesc când scriu. Susține-mă:
|
|
|
(IBAN sau Revolut, la cerere)
|
|
de simțit
Am crescut cu un Luchian în casă. Îl țineam în bucătărie, înrămat, deasupra canapelei. Frânturi de amintiri îmi spun că iubeam imaginea asta la nebunie. Credeam că e un portret al meu și-al mamei mele, bineînțeles, ca orice copil pentru care el și mama lui sunt centrul universului. Într-un fel, dacă e să privim dintr-o perspectivă mai largă, chiar era un portret al nostru.
Ștefan Luchian, un botoșănean, a pictat „Lăutul” în 1912. Se spune că e ultima lui pictură mare. Intenția lui era să surprindă un moment intim din cotidianul oamenilor „obișnuiți”. Lucrurile mici care ne fac oameni, cum ar veni. Pentru mine, pictura lui prinde într-o imagine emoția care leagă doi oameni într-un moment de maximă deschidere, intimitate, încredere și iubire. Iar relația dintre o mamă și copil e, probabil, cea mai intensă variantă a acestei legături. De-aia zic că aveam dreptate, când eram mică, să cred că suntem eu și mama.
Am reconstruit povestea asta de sărbători, împreună cu mama. Abia acum am aflat că tabloul nostru din bucătărie era, de fapt, o pagină dintr-o revistă de femei, ceva din vremurile pre-89, pe care-o înrămase pentru că îi plăcuse foarte mult.
Reproducerea noastră s-a pierdut. Originalul e la Muzeul K.H. Zambaccian. Esențialul e că, dincolo de reproducere sau original, emoția contează.
|
|
de mers
Primul meu Afrim a fost De ce fierbe copilul în mămăligă (2003). Cel mai nou Afrim, Trei surori, la TNB, m-a făcut să mă bucur cu toată ființa, m-a amuzat și m-a pus pe gânduri în egală măsură. Cred că de la primul meu Afrim nu mi-a mai plăcut așa demult un Afrim ca acum.
Ce-i așa mișto la el?
- Actorii. Toți minunați, și împreună, și separat. L-aș aminti pe Marius Manole. E Andrei, un fel de a patra soră. Trece elegant și organic printr-un registru așa de complex de emoții că rămâi cu gura căscată. E primul spectacol în care m-a surprins Raluca Aprodu (sora mijlocie, Mașa).
- Povestea. Regizorul n-a pus pe scenă piesa lui Cehov și nici n-a contemporaneizat-o superficial, la stratul superior. În schimb, și-a imaginat cum ar fi arătat piesa de teatru dacă Cehov ar fi trăit în vremurile noastre, și a scris un scenariu original, deștept, tăios. Regizorul și personajele sale sunt oameni ai vremurilor noastre, care-și pun foarte multe întrebări despre ce mai înseamnă să fii om și despre viitor: incendiul Colectiv, consumerism, încălzirea globală, inegalitatea socială, noile dictaturi, emigrația, dependența de jocurile de noroc, sănătatea psihică etc. Plus eterna noastră căutare a fericirii.
- Instrumentele. Afrim și scenografa Irina Moscu și-au imaginat un spațiu care amestecă instrumentele tipice filmelor cu cele ale teatrului. Rezultă un spectacol în care se face live streaming, în care spectatorul poate să vadă, prin camera de filmat, și planuri ascunse, care nu i se arată natural, cu ochiul liber. Am simțit și-un fel de comentariu al regizorului la obiceiurile spectatorilor contemporani pervertite de streaming și internet: nu mai avem răbdare cu imaginile prea statice, avem mereu nevoie de ceva care să ne distreze, chiar dacă-i doar o animație proiectată pe un fundal în timp ce un actor trece printr-un monolog intens.
Am scris și în rubrica din ziar mai multe. Următoarele reprezentații sunt sold out, vă recomand să vă setați o alertă pe pagina de MyStage a spectacolului pentru atunci când se anunță bilete noi.
foto: Claudia Gâdea
|
|
de citit
Primul meu Rushdie e Quichotte. N-aș ști să zic precis de ce nu m-a atras până acum. Poate că era prea controversat, multă vâlvă în jurul lui (știți că am mai vorbit despre scriitorii super-faimoși pe care nu-ți vine să-i citești de atâta faimă), poate nici temele nu mi s-au potrivit. Acum, cu Quichotte, mi-a aruncat momeala potrivită - povești cu idealiști. Povestea lui don Quijote mi-a plăcut dintotdeauna, deși, culmea, nu am citit originalul lui Cervantes niciodată (intenționez să repar greșeala în perioada următoare), ci doar ecranizări sau reinterpretări. Mi-a plăcut foarte mult, dacă mai țineți minte, versiunea recentă a lui Terry Gilliam.
Și, ca să închei paranteza, ce alt Rushdie ați citit și v-a plăcut? Vreau să mai citesc măcar încă unul anul ăsta și nu știu ce să aleg. Aștept recomandările voastre.
Revenind la carte. La fel cum ziceam mai sus cu Afrim, care l-a continuat în spirit pe Cehov, așa a făcut și Rushdie cu Cervantes. Quichottele lui Rushdie e un vânzător de medicamente, fost jurnalist. Acțiunea de întâmplă în America de azi. Povestind viața lui Quichotte, Rushdie vorbește despre bubele lumii contemporane. La nivel macro: consumerism, superficialitate, cum ne strică internetul, corupția din sistemele medicale (inclusiv la noi, dacă ați urmărit investigația colegilor mei de la Libertatea sau cea de anul trecut al colegilor de la Inclusiv despre cum companiile farma cumpără medici), violența și, în spatele ei, ura pentru cel care e celălalt, instabilitate financiară și nesiguranța zilei de mâine. La nivel micro, personal: singurătatea și izolarea, fragilitatea relațiilor, inclusiv, sau poate mai ales, între cei cu legături de sânge, disperarea de a face orice numai să păstrezi iluzia că nu ești singur, frica de moarte.
Cartea are multe fire de poveste și multe planuri între care sare elegant ca o gazelă. Quichotte vânzătorul de medicamente ratat pleacă în căutarea unei prezentatoare faimoase de TV, pe care vrea să o cucerească. Un scriitor mediocru, părăsit de soție și de copil, își imaginează lumea lui Quichotte ca să se vindece de durerile lui emoționale. Un alt scriitor, naratorul Rushdie, îi imaginează pe toți pentru a vorbi despre direcția în care mergea lumea. Dacă ascultați podcastul The Guardian în care Rushdie povestește cum relația lui cu propriul fiu l-a inspirat la scris, o să vedeți și mai multe planuri ascunse. Apar și trimiteri la cărți și povești faimoase, de la Pinocchio la Rinocerii lui Ionesco (apare și România, cu ocazia asta).
Are umor și ironie, e o poveste jucăușă și inteligentă. M-a făcut să dau ochii peste cap de câteva ori în momentele când Rushdie face tot felul de trimiteri la pop-cultură (filme, reality show-uri, jocuri etc.). Uneori prea vrea să vorbească despre toate subiectele deodată. Ultima treime mi-a plăcut cel mai mult: se apropie de niște întrebări grele despre ce ne face cine suntem.
Cel mai ieftin, 63 de lei, am găsit-o pe okian.ro. Traducerea în română va fi lansată la Polirom la Bookfest 2020 (final de mai).
|
|
de ascultat
Pentru mine, cel mai mișto podcast din 2019 a fost Tunnel 29, produs de BBC. La nivel de producție, e cel mai original podcast pe care l-am ascultat vreodată. Oamenii s-au gândit să înregistreze tot felul de detalii, sunete care să ajute să aducă ascultătorul în poveste, ca și cum i s-ar întâmpla lui, de la cum se aude o conversație prin podea și pâmânt, la cum foșnește iarba când fugi prin ea.
Povestea e cea mai tare, desigur. Pe 14 septembrie 1962, 29 de oameni au fugit din Berlinul de Est în Berlinul de Vest printr-un tunel săpat pe sub Zidul Berlinului. Tunelul a fost săpat de Joachim Rudolph, doi italieni și alți germani. Joachim, la vremea respectivă un student de 22 de ani, fugise în Vest în 1961 pe altă cale (un câmp și un râu la marginea Berlinului), dar în 1962 decide să se întoarcă în Est pentru a-i ajuta și pe alții să evadeze. Erau oameni pe care nu-i cunoștea, el nu avea nimic de câștigat. Podcastul Tunnel 29 reconstituie întreaga poveste, cu toți cei implicați în săparea tunelurilor (au fost două, dintre care primul a eșuat până să poată fi folosit), construirea rețelei de comunicare și a semnalelor folosite de cei din Est pentru a nu fi reperați de membrii Stasi, cine erau oamenii care au scăpat, spionii Stasi care au fost cât pe ce să-i prindă, echipa de jurnaliști americani de la NBC care a filmat evadarea în timp ce se întâmpla și alte fire din poveste.
Îl găsiți pe Spotify sau pe site. Merge bine în combinație cu cartea de nonficțiune Stasiland - 34 de lei pe litera.ro.
|
|
de văzut
Robert Pattinson e pe val. Două roluri foarte bune de-ale lui din ultima vreme: în High Life, deținutul condamnat la eternitate pe o navă spațială pierdută în cosmosul îndepărtat, care își găsește supraviețuirea în incest (incest după legile pământești, iubire în marele spațiu cosmic fără reguli), și marinarul din The Lighthouse. Despre Dauphin-ul pe care-l face în The King nu zic nimic că am abandonat filmul la jumătate, de plictiseală.
The Lighthouse e regizat de Robert Eggers, un tip care a mai făcut doar un lungmetraj înainte de ăsta. Cel mai mult mi-a plăcut imaginea (cinematographer e un tip, Jarin Blaschke, tot așa, necunoscut): alb-negru, contrast, chiaroscuro frumos, ca în picturile italienilor renascentiști. Adăugați la elementele astea clasice și niște mituri grecești cu zei.
Doi marinari (Robert Pattinson și Willem Dafoe) sunt izolați pe o insulă mică. Meseria lor e să țină aprinsă flacăra care luminează farul, far important în navigație -- salvează viețile altor marinari împiedicând naufragii. Sunt doar ei doi și gândurile lor pe insula aia, bineînțeles că o iau razna în scurt timp. Halucinează, își îneacă mintea în alcool -- o formă de a rezolva gândurile incomode --, se luptă pe viață și pe moarte pentru putere.
Am simțit filmul ăsta ca un fel de basm pentru bărbați. În lumea contemporană, post-metoo, certitudinile bărbaților, mai ales felul în care au fost crescuți să definească masculinitatea, adică propria identitate, trebuie să se redefinească. E normal că reacția lor e să se simtă amenințați, confuzi și pierduți. Din punctul ăsta de vedere, filmul se simte ca un basm pentru bărbații „tradiționali” care se simt amenințați. Cred că am avea de câștigat toți, ca societate, dacă am face efortul de a încerca să îi înțelegem, nu să îi condamnăm. Dacă regizorul a făcut filmul ca pe-un calcul de marketing (de tipul există public pentru un film de genul ăsta) nu știu, dar sper că efectul filmului va fi să ungă drumul spre evoluție, nu să-i încrânceneze pe cei care vor ca lumea să nu se schimbe.
Filmul va fi proiectat pe 23 ianuarie și 1 februarie, via TIFF Unlimited, la Cinema Elvire Popesco.
|
|
de gândit
Pentru a crește și a trăi mai liniștit, trebuie să-i dai drumul eului care-ți imaginai că vei fi, dar nu s-a mai putut, că ți s-a întâmplat ceva care te-a împiedicat să ajungi acolo.
E una dintre descoperirile pe care-am făcut-o în ultima vreme la terapie. Idee pe care am redescoperit-o și în articolul Briannei Wiest, scriitoare americană de self-help.
Când ni se întâmplă o traumă mai mică sau mai mare e ca și cum un obstacol se așază în calea spre ce ne-am propus să devenim. De cele mai multe ori, nu ne vindecăm de suferința respectivă și nu mergem mai departe pentru că nu reușim să ne împăcăm cu ideea că nu mai putem deveni ce visam înainte de eveniment. Rămânem blocați în ciuda că nu mai putem, blocați într-o furie direcționată către cei care ne-au pus obstacolul în cale și nu mai reușim să mergem mai departe. Ne învârtim într-un cerc neproductiv care ne ține pe loc.
Psihologia și experința ne spune că pasul sănătos ar fi să încercăm să acceptăm că nu o să mai fim cine visam să fim înainte să ni se întâmple suferința și să continuăm cu mintea și emoțiile cele noi, eul care se formează ca reacție la suferință. Să ne adaptăm. Să creștem.
|
|
de râs
Glumița preferată e făcută de Ellis Rosen, descoperită prin Wired.
|
|
bonusuri
➡️ Oana Dorobanțu, o prietenă plecată la studii în Germania, a fost acceptată să participe la o conferință a Națiunilor Unite despre statutul femeii. Strânge bani pentru deplasare. Detalii pentru donații pe Facebook-ul ei. Dacă reușim să o trimitem acolo, o să învățăm și noi lucruri noi, prin ea.
➡️ Am făcut în Libertatea un top 10 cu spectacolele de teatru, doar premierele, care mi-au plăcut în 2019. Poate vă inspiră.
➡️ În The Guardian, un articol despre cum secretul fericirii e locuirea lângă o apă.
➡️ Fotografa Luisa Dorr și niște cai sălbatici (pe Insta).
➡️ The Hollywood Reporter Roundtable cu actrițe și cu actori. (pe YouTube)
➡️ De la Atlas Obscura, un articol despre piratul care-a fost și primul food writer.
➡️ Pe Spotify, Napoli Segreta, un album cu muzică disco și funk italienească din anii 70 și 80.
➡️ O poveste fascinantă: o femeie a murit singură și săracă într-o casă plină cu artă în valoare de milioane de euro. Și o amintire cu cartierul Uranus.
➡️ De la The New Yorker, un articol despre cum Oscarurile se împotrivesc evoluției.
➡️ Poeți tineri, la debut, într-un articol de la Scena9.
➡️ Dacă sunteți colegi de apartament și frați de spirit cu pisici, câini sau alte animale, puteți să le faceți un playlist special pe Spotify. Un serviciu pentru mileniali și copiii lor necuvântători, desigur.
➡️ De la Vox, un video mișto (și informația, și producția originală) despre efectul zborurilor cu avionul asupra mediului.
➡️ Un ghid de călătorie prin Calabria, de la National Geographic.
|
|
|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
N-am sponsori, afilieri sau reclame. La voi, cei care citiți, mă gândesc când scriu. Susține-mă:
|
|
|
|
|
