|
|
|
Nicoleta Rădăcină
nicole@decatorevista.ro
|
|
Concentrat într-un shot: cum ne descurcăm cu maglavaisul de roluri din viețile noastre, o colecție de jocuri video retro și ghidaj aplicat de la Esther Perel.
|
|
 Fotografie de Oana Sandu, de la ziua fetiței ei, Dora, care și-a primit cadoul de la bunică.
|
|
De cinci luni și ceva, coronavirusul amestecă realități și roluri – multe oricum în viața asta modernă –, care se ciocnesc și mai des ca înainte. Trebuie să fim și prieteni și angajați și fii sau fiice și gospodini și iubiți și oameni cu haine curate. Granițele sunt tot mai fine și devine obositor. Am vrut să văd cum se descurcă alții, ca un reminder să fim mai blânzi cu cei din jur, dar și cu noi, că e OK să nu le facem pe toate sau să nu mulțumim pe toată lumea.
Maria, 37, mamă, editor, fiică, soție
În cele mai multe zile, sunt ori mama unui băiețel de 4 ani, care vrea să ne jucăm fotbal în holul apartamentului sau să se uite la desene animate stând la mine în brațe, ori jurnalist care rezolvă probleme, gândește procese, susține reporteri.
Cea mai dureroasă tensiune între rolurile astea a fost într-o zi în care băiatul meu m-a întrebat de ce tot timpul am ședințe (termenul pe care-l folosește el pentru muncitul de acasă), iar eu i-am dat răspunsul standard: ca să câștig bani să cumpărăm jucării. Nu știu cum să-i explic altfel unui copil că munca e despre sens și validare. El mi-a spus serios că nu vrea să mai cumpărăm jucării, așa că nu mai am de ce să stau în ședințe.
Ca să pot fi mamă, mi-am schimbat masiv rolul la serviciu. În martie eram redactor-șef, azi sunt editor de arhivă, corector și mână de ajutor. Ca să pot lucra, am compartimentat artificial timpul. Weekendul e al copilului, care stă la bunici câteva săptămâni pe lună. Zilele de luni până vineri sunt ale jobului. E artificial pentru că jurnalismul nu-i un job de la care să te poți deconecta după program și nici grijile de părinte nu te vizitează doar două zile pe săptămână, chiar dacă ești departe de copil.
Fiică sunt rar. Îl sun pe tata sporadic și cu inima strânsă că iar a trecut prea mult timp, că o să-mi dea o veste proastă ca acum trei ani, când la un telefon mult întârziat mi-a spus că tocmai se operase de cancer. Cu mama vorbesc mai des, dar fără profunzime, pentru că nu vreau să devin părintele din relație care-i spune ce să facă.
Soție sunt mereu – pentru că stăm zi de zi în casa care ne e și birou, și spațiu de evadare și n-a fost zi în care să nu văd că, fără omul de lângă mine, n-aș putea să fiu nimic din celelalte.
***
Oana, 35, reporter, mamă, parteneră, fiică, soră
Nici înainte de pandemie nu reușeam să-mi duc la îndeplinire, în mod echitabil, toate rolurile. Dar izolarea și anxietatea care a venit la pachet au făcut totul mai greu și mai epuizant.
Fiica mea s-a întors la grădiniță de trei săptămâni – am luat decizia asta ca să aibă interacțiuni umane și să învețe – deși inițial, împreună cu tatăl ei, am zis că nu o mai ducem dacă trecem de 1.000 de cazuri. Mai ales că-și dorea enorm să-și petreacă aniversarea de 4 ani îmbrăcată în Elsa, cu colegii și educatoarele. O aducem acasă după-amiază la 5, ceea ce face imposibil lucrul după ora aia. Așa că, în ultima lună, bag și tura a treia de muncă, după 21:30.
Pe mama, care face anul ăsta 65 de ani și e în grupa de risc, cu multe comorbidități, am izolat-o mai rău ca-n starea de urgență: ne vedem doar afară, cu măști, când noi îi aducem provizii și medicamente, iar ea ne dă mâncare gătită. Vineri seara i-a dat cadoul nepoatei îmbrăcată cu o pelerină de ploaie din plastic – mi-a cam frânt inima. Mama era cea care stătea cu fetița noastră, cât mai aveam de lucru sau când voiam puțin timp liber în doi. Acum, timpul liber nu mai există, și asta ne cam costă în relația de cuplu.
Sora mea locuiește în California. Ar fi trebuit să ne vedem anul ăsta în aprilie, să recuperăm din cei aproape șapte ani de stat departe una de alta. Cred că nu sunt o soră prea bună, fiindcă apuc să vorbesc cu ea vreo 20 de minute o dată pe lună. Trăim cu anxietatea că în niciuna din țările în care ne aflăm nu suntem în siguranță, dar sunt liniștită că măcar ea și copiii stau mereu în casă.
|
|
Fotografie de Sorana Stănescu, dintr-un concediu cât se poate de izolat.
|
|
Sorana, 35, fiică, soră, pacient cronic, editor
De departe, relația cel mai complicat de gestionat în pandemie este cu părinții mei, medici în spitale suport COVID-19. Spre deosebire de colegii mei, care nu și-au văzut părinții pe toată perioada stării de urgență – și de atunci, doar o dată, ca să nu-i expună, eu am ales să stau la ei, la Câmpulung, cele două luni din primăvară, iar de atunci i-am mai văzut de două-trei ori.
Din păcate, la final de aprilie am devenit și pacient cronic, așa că ultimele trei luni s-au transformat într-un șir lung de consultații, investigații și chiar un zbor la Cluj-Napoca pentru asta. Inevitabil, noua realitate a devenit primordială – am ales să nu amân niciun consult, dar să reduc la maximum orice alte interacțiuni: la redacție am venit cel mult o dată pe săptămână și, mult timp, singurii oameni cu care m-am întâlnit au fost sora mea, logodnicul ei și un prieten.
Am ales să plec singură într-o vacanță de o săptămână, în niște sate săsești. Într-unul din ele am fost chiar singurul turist cazat. Înainte să aleg destinația, m-am gândit serios să merg la Arad, județ cu zero noi cazuri la momentul acela, dar ar fi fost cam departe.
Niciuna din deciziile astea n-a fost simplă, iar noua realitate îmi dă zilnic câte o lecție de smerenie. Din persoana care planifica tot și voia să controleze tot, încep (și încerc) să devin una care ia fiecare zi așa cum vine.
***
Ana, 32, mamă, reporter, iubită, fiică, prietenă, nepoată, nașă, fană Iris
Pandemia mi-a adus o acută senzație de déjà vu. În primii doi ani de când am devenit mamă nu am fost o prietenă bună și am văzut multe relații dragi ofilindu-se. Nu cred că eram nici o iubită prea bună, pentru că răbdarea, afecțiunea și doza de surpriză se duceau tot spre copii.
La începutul anului mă simțeam în sfârșit un navigator mai în control. Copiii mergeau la grădiniță, găseam timp și pentru muncă la un nivel care să mă mulțumească, și pentru sex sau stat la povești cu partenerul, uneori și pentru prieteni. Mă vedeam mai des cu sora mea adolescentă.
N-am apucat să navighez marea aia calmă. Am concentrat efortul acasă, în baluri mascate, exersat litere, pictură, negociat screen time, rufe sau ciorbe. Ne-am făcut ture de culcat copiii, două seri eu, două seri tatăl lor, și am câștigat așa un pic de timp pentru muncă sau pentru golit mintea. Pentru prima oară am simțit că, într-adevăr, fac tot ce pot.
Ca reporter am simțit că ar fi trebuit să pot mai mult. Încă lucrez cu heirupuri nocturne, dar s-au mai redus de când s-a redeschis grădinița.
Nu-mi mai sun bunicii la fel de des, pe mama o întreb ce mai face pe WhatsApp, dar nu știu când am vorbit ultima oară ceva dincolo de „ai nevoie de cumpărături”, finilor mei Tamangaș și Claudia le trimit cumpărături cu eMag, dar nu mai sunt nașa care să-i asculte și să-i mângâie. Cu sora mea m-am văzut zece minute cu măști și ne-am spus doar că ar fi bună o îmbrățișare. Cu tata comunic prin piese de rock vechi pe care ni le trimitem random pe WhatsApp. În schimb, mi-am făcut datoria de fan și în iulie am fost la Iris unplugged, cu măști, într-o ploaie torențială.
***
Iulia, 34, traducătoare, jurnalistă, coordonatoare de proiecte
Mereu mi-a fost mai greu să înțeleg oamenii care își declară rolurile din familie. Probabil pentru că, pentru mine, familia nu a fost niciodată o prioritate când mi-am definit timpul și rostul. Nu mă declar nici „parteneră”, deși îmi prezint partenerul drept „de viață și de proiect”.
Toate rolurile mele profesionale s-au amestecat și s-au diluat într-un maglavais din care rareori pricep ceva. Jobul principal curge în continuare, însă banii se lasă așteptați; joburile secundare îmi asigură venituri modice, între care pot jongla, însă reprezintă, adesea, prilej de frustrare, pentru că mă împiedică să îmi fac jobul principal așa cum trebuie.
Din martie, sunt din ce în ce mai puțin parteneră de viață. Suntem mult mai prezenți fizic unul pentru celălalt și ne susținem mai solid, însă momentele „pentru noi” s-au cam sfârșit. Doi oameni cu viața agățată de telefoane și laptopuri, cărora li se scrie la orice oră, în orice zi, care opresc mașina în câmp sau își găsesc semnal în vârful muntelui să finalizeze un proiect nu puteau decât să se arunce într-un haos și mai adânc odată cu dispariția oricăror limite și norme de comunicare.
Sunt tot mai puțin din rolurile pe care nici înainte nu le prioritizam, dar încep să-mi pun tot mai multe întrebări despre cât pot continua așa și, mai ales, dacă vreau.
***
Faptul că în această mică serie sunt doar femei e și nu e ceva întâmplător. Pe de-o parte, munca femeilor (și mai ales a mamelor) e deseori invizibilă și neplătită, iar pandemia accelerează niște inegalități sociale și economice. Pe de alta, bărbații tind să vorbească mai puțin despre ce simt și cât de greu le e.
Dar poate că nici eu nu m-am chinuit destul să ajung la voi, așa că dacă vreți să povestim despre roluri și granițe, dați-mi un semn. Pentru mine e reconfortant să știu că, deși la distanță, nu stăm singuri cu dilemele unei pandemii.
|
|
Abonații DoR fac posibil ca jurnalismul nostru să fie gratuit pentru toți cei care au nevoie de informații echilibrate. Susține munca noastră
|
|
CAZURI. Avem 1.215 cazuri noi de COVID-19 din 19.491 de teste prelucrate de luni până marți. La terapie intensivă sunt 485 de pacienți. Față de bilanțul zilnic anterior (21 de cazuri), în județul Vaslui au fost raportate peste cinci ori mai multe cazuri noi (113).
VASLUI. Ana Rinder, managerul Spitalului Județean de Urgență Vaslui, a fost internată în stare gravă la Institutul Național „Matei Balș” din Capitală, cu suspiciuni de coronavirus. Fiul ei e unul dintre cei 30 de adolescenţi care au plecat la mare, deşi între ei era o fată care nu a așteptat rezultatul testului COVID-19 și a fost ulterior confirmată. Rinder s-a dus personal să îşi ia copilul acasă, unde au stat împreună în izolare.
CARANTINĂ. Ieri am scris că oamenii care vin din Spania vor intra în izolare obligatorie de 14 zile la intrarea în România, ceea ce a fost corect până pe la ora 20:00, când Comitetul Național pentru Situații de Urgență s-a răzgândit, iar eu nu am mai văzut modificarea. Îmi cer scuze. Persoanele care vin în țară nu vor intra în carantină.
VACCINUL RUSIEI. Ministerul Sănătății din Rusia a aprobat folosirea primului vaccin pentru COVID-19 din lume, după mai puțin de două luni de teste pe oameni. Asta înseamnă că Rusia poate începe vaccinarea, deși testele clinice de siguranță și eficacitate sunt încă în desfășurare. Vaccinul Sputnik V, cum l-au numit rușii, amintind de lansarea primului satelit din lume de către Uniunea Sovietică, ar putea fi pus în circulație la 1 ianuarie 2021.
Viteza cu care Rusia s-a mișcat ridică însă îngrijorări din partea Organizației Mondiale de Sănătate, criticând faptul că prestigiul internațional al țării pare mai important decât siguranța. Chiar și așa, există de pe acum doritori; preşedintele filipinez Rodrigo Duterte s-a oferit să fie primul injectat. Tot rușii spun că 20 de țări ar fi cerut deja un miliard de doze.
BELARUS. Svetlana Tihanovskaia, lidera opoziției belaruse, care a candidat la alegerile prezidențiale de duminică și a obținut doar 6% (sunt mari suspiciuni de fraudă electorală), ceea ce a generat valuri de proteste, a părăsit țara. A spus că decizia de a se refugia în Lituania a fost grea, dar a făcut-o pentru siguranța copiilor ei.
DESCENTRALIZAREA aleasă de autoritățile române pentru începutul noului an școlar este strategia potrivită, spune Andreas Schleicher, șeful Directoratului pentru Educație al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), dar ca să funcționeze trebuie întărit sistemul local. „Școlile trebuie să se pregătească, să îi implice pozitiv pe părinți și profesori și să crească nivelul de încredere în comunitate.”
Mai mult, spune el, școlile trebuie să se redeschidă când sunt întrunite toate condițiile, ceea ce înseamnă că ar putea să nu se deschidă toate în același timp. Respectul pentru autonomia școlilor e important. Riscul pentru România? Același: adâncirea diferențelor între cei privilegiați și cei vulnerabili.
9 CERTITUDINI DESPRE COVID-19. Printre cele despre care vorbim mai rar: suprafețele contaminate nu sunt cel mai mare pericol. Virusul rămâne în aer, în special în arii neventilate. Căldura nu va opri virusul. Măștile funcționează. Dezinformarea costă vieți.
INFODEMIE. În prezent, primim de cinci ori mai multă informație decât cantitatea totală de informații din întreg anul 1986. Consumăm zilnic 35 GB de informații – echivalentul a 100.000 de cuvinte – și suntem atenți la ce citim online vreo opt secunde (în medie); în cazul video-urilor, atenția scade la două secunde.
Ca să ne ajute, un expert în information literacy a elaborat o metodologie specială denumită SIFT (Stop, Investigate the source, Find better coverage și Trace claims, quotes and media to the original context), ușor de reținut când ai dubii, disponibilă pe infodemic.blog.
AMENDAT PENTRU CUCURIGU. Un bărbat de 83 de ani a fost amendat cu 166 de euro după ce cocoșul său a trezit de mai multe ori vecinii la 4:30 dimineața. Asta înseamnă că italianul a încălcat regulile care spun că animalele de companie trebuie ținute la o distanță minimă de 10 metri față de casele vecine. Cocoșul era într-o cușcă din grădină, iar bărbatul e hotărât să conteste amenda.
|
|
Explozia unei schimbări
de Mălina Mîndruțescu
|
|
O explozie a paralizat capitala Libanului săptămâna trecută și a cristalizat frustrările unui popor deja oprimat într-o mișcare masivă de protest. Poporul libanez a suferit războaie, invazii, ocupații de către Israel și Siria, atacuri aeriene și mașini explozive.
Numitorul comun al acestui efect în lanț este corupția clasei politice, care a dus țara într-un colaps bancar, economic și social fără precedent și a creat un cerc vicios. Mai bine de o treime din populație este șomeră, în timp ce clasa de mijloc se scufundă în sărăcie, iar PIB-ul țării este preconizat să scadă cu 13.8% anul acesta.
Din ce știm până acum, explozia pare a fi rezultatul unei neglijențe – nitratul de amoniu era depozitat în port de mai bine de șase ani, deși autoritățile de acolo au scris nenumărate scrisori prin care cereau îndepărtarea lor, fiind periculoase. Au fost însă ignorate. Președintele francez Emmanuel Macron a fost primul lider care a vizitat locația exploziei, chiar înaintea celor libanezi, care nu s-au arătat de frica revoltei oamenilor. Președintele libanez Michel Aoun refuză ca o investigație externă să stabilească cauza exploziei.
Luni seară, prim-ministrul Hassan Diab și cabinetul său au demisionat în urma tensiunilor politice. Demisia lasă un gol de putere și de direcție care va dura luni de zile, până când Aoun va propune un nou premier. Protestatarii au continuat mișcările de stradă, anunțând că o simplă demisie nu este de ajuns și cer eliminarea întregii elite politice.
Acest text este un rezumat. Citește analiza completă aici. Mălina Mîndruțescu este masterandă în terorism și violență politică la Universitatea St. Andrews din Scoția și scrie săptămânal analize pe geopolitică și securitate pentru True Story Project.
|
|
Jocuri retro pe calculator
|
|
de Cătălina Albeanu
Când gamerii mai serioși din gașca de la bloc vorbeau despre plăci grafice și își făceau rețea, eu jucam aceleași curse din Need for Speed. Nu m-am priceput niciodată foarte bine la jocuri pe calculator și rar am dus vreunul până la capăt, dar tot m-am entuziasmat când am văzut pe net un screenshot din unul dintre primele jocuri pe care le-am jucat vreodată, pe un laptop cât o servietă din anii ’90.
Așa am redescoperit o mină de aur digital: un site pe care te poți juca din nou chestii din anii ’80 sau ’90, direct din browser. Eu m-am repezit către:
- Alley Cat (1984) – Ești o pisică maidaneză care trebuie să supraviețuiască printre tomberoane. E mai greu decât crezi.
- Prince of Persia (1990) – Acum o franciză cu mai multe povești pe ecranele calculatoarelor și în cinema, atunci un prinț care m-a făcut să suspin mai mult decât orice Făt Frumos. Deși mai degrabă l-am chinuit eu pe el, pentru că nu mă pricepeam și-l omoram des.
- Math Rescue (1992) – Un joc pe care eram destul de convinsă că l-am visat până să-l regăsesc pe site, pentru că unul dintre personaje e un nas uriaș. O aventură educațională prin care avansezi după ce rezolvi probleme de matematică.
Dacă nu te-am convins să încerci nici unul din jocurile de mai sus, mergi totuși pe ClassicReload și caută jocurile pe care ți le amintești, sau de care ai auzit pe net, dar nu le-ai jucat niciodată. Eu abia aștept să încerc și The Oregon Trail și Civilization. Spor la nostalgie!
|
|
Dozele pentru restul zilei
|
|
 Dimineață
Funky Citizens e un ONG care cere mai multă transparență de la autorități și bugetele lor, ajută cetățenii să înțeleagă și să se implice și pun lucrurile în context. Acum caută doi ucenici care să ajute la colectare și sortare de date în contextul alegerilor locale din țară. Dacă îți place să cauți chestii și să pui necunoscute cap la cap (sau știi pe cineva?), dă-le un semn. 4 ore pe zi, vreo 45 de zile, 1.000 de lei.
 Prânz
Soolooka e un personaj creat de o ilustratoare care vrea să ne aducă aminte că suntem proprii salvatori și supereroi. Bun de share-uit în Stories când ne săturăm de cinism. Uite și o melodie care merge bine cu realizarea asta.
 Seară
Ascultă podcastul psihoterapeutei de cupluri Esther Perel, care înregistrează audio ședințe reale (dar anonime), cu cele mai intime și complicate detalii care i-a adus pe clienți la ușa ei: infidelitate cronică, traumă și imposibilitatea de a găsi un spațiu sigur de conversație, adicție, apatie sexuală, rasism, căsătorii deschise și metode de a naviga frustrările care vin la pachet. Podcastul nu are neapărat o ordine. Începe cu oricare.
|
|
|
|
Știați că halloumi e o brânză cipriotă? Yup, nu e din Grecia.