Fii plasa mea de siguranță.
Ia-ți un abonament de 2 euro:
|
|
cărți
Deja l-a elogiat Obama, așa că nu știu ce mai fac eu aici. Ted Chiang e un scriitor american de science fiction. După povestirea mai veche Story of Your Life, regizorul canadian Denis Villeneuve a făcut filmul Arrival din 2016.
Anul trecut a publicat Exhalation, tradusă la noi de Editura Nemira cu numele Exalare (38 de lei pe site-ul lor) și despre ea vreau să vorbim. M-a surprins și mi-a dat așa de multe satisfacții și teme de gândire că mai am treabă o vreme de-acum încolo.
Ca stil, nu e deloc spectaculos. N-are fraze bibilite, cuvinte alese sau structuri gândite. Are, în schimb, o imaginație și niște idei care te uimesc de-adevăratelea. Partea cea mai tare e că ideile lui se nasc din lumea noastră de acum, nu sunt niște proiecții abstracte în viitorul omenirii de dragul de-a fabula. Simți că scriitorul, la fel ca tine, se întreabă unde naiba o să ajungem și cum o să arate lumea noastră dacă stăm să ne uităm la evoluția ultimilor ani. Și totul se rezumă la oameni și emoțiile lor, nu la tehnologie, care va rămâne mereu doar un instrument. Exact ce făcea și Philip K. Dick, despre care-am scris în 2018. De exemplu, ce sacrificii vom fi dispuși să facem, unii dintre noi, pentru mascotele AI, pe care le vom crește ca pe animale de companie, și educația lor? Aici intervine povestirea The Lifecycle of Software Objects. Sau cum vom colabora cu eurile noastre din lumi paralele, create de celelalte opțiuni pe care le-am refuzat când sinele actual a făcut o alegere și cu care vom vorbi cu ajutorul unor device-uri, pe care bogații le vor avea individual, iar săracii le vor folosi second hand într-un fel de internet cafe-uri? Povestirea Anxiety is the Dizziness of Freedom ne provoacă.
Preferata mea e povestirea The Truth of Fact, the Truth of Feeling pentru că mă interesează mult tema: memoria și identitatea ca reacție la întâmplări din trecut. În acest viitor, oamenii au camere care le filmează viața non stop. Așa se formează videojurnalele, pe care oamenii le accesează mereu când au nevoie să-și amintească ceva. Nu mai e nevoie de memoria creierului uman, și așa nu te poți baza pe ea. În miezul poveștii, sunt un tată singur, părăsit de soție, și fiica lui. El crede că a fost un tată exemplar și că fiica lui a fost dificilă. Pentru că vrea să scrie un articol împotriva videojurnalelor și efectele lor negative, începe și el să le testeze, ocazie cu care descoperă o perspectivă care-i schimbă viața: ce ținea el minte nu era chiar adevărat.
- norvegienii au pornit un proiect-experiment foarte interesant: Future Library. Cei mai buni scriitori contemporani -- Margaret Atwood, Ocean Vuong, Sjón, Elif Shafak și alții -- sunt invitați să scrie o lucrare (povestire, nuvelă, roman, poezie, ce vor ei) care nu va fi publicată acum, ci peste 100 de ani pe hârtia făcută din copaci care acum abia cresc, dar care vor fi gata atunci. În total, vor fi 100 de scriitori invitați în proiect. Vuong, ales cel mai recent, a vorbit despre ce își propune.
- Sputnik în grădină de Gabriella Eftimie (OMG, 2020), Sonia ridică mâna de Lavinia Braniște (Polirom, 2019), Fotocrom Paradis de Deniz Otay (OMG, 2020) și Copiii lui Marcel de Ema Stere (Polirom, 2020) sunt cărțile care au luat premii la Gala Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. Dacă vă interesează toate nominalizările, le găsiți pe pagina de Facebook a premiilor.
- tot premii, dar la alții, Booker Prize International a ales cartea The Discomfort of Evening a olandezei Marieke Lucas Rijneveld. Am început să o citesc, dar m-am oprit la 30% (o citesc pe Kindle) și nu știu dacă o voi relua -- e apăsătoare, senzația pe care-am mai avut-o și la Educated, cu care chiar seamănă mult.
- fete care scriu despre tații lor faimoși: Maya Ruiz-Picasso despre Picasso în cartea Picasso and Maya: Father and Daughter și Linn Ullmann despre Ingmar Bermann în Unquiet.
- Mihai Iovănel a scris despre Fight Club 2, romanul grafic care continuă faimosul roman al lui Palahniuk.
- trei liste de cărți din toamna asta: de la LitHub, de la The Guardian, de la Vogue.
|
|
filme
Noah Jupe are 15 ani și e noul meu actor preferat. L-am văzut în Honey Boy (e pe HBO Go), filmul inspirat de copilăria lui Shia LaBeouf în care actorul îl joacă chiar pe taică-său.
Prima oară mi-a atras atenția felul în care vorbea Shia despre taică-său în interviul The Hollywood Reporter cu actorii din cele mai importante filme din 2019. Deși l-a rănit și i-ar fi cel mai ușor să-l urască, actorul a găsit forma prin care să încerce să-l înțeleagă și să facă pace cu durerea. Apoi, l-am văzut la emisiunea de YouTube Hot Ones (îmi place de mor, le-am ras pe toate).
Shia LaBeouf a scris scenariul filmului, regizat apoi de Alma Har'el (a mai făcut documentare), când era internat la dezalcoolizare, după ce făcuse un accident rutier. Acolo, prin terapie, descoperă că suferă de PTSD din cauza felului în care l-a crescut tatăl lui. Învață să facă pace cu furia din el. Toate astea, le vedem (și trăim odată cu el) și în film. Mai mult, faptul că a putut să-l joace pe taică-său, agresorul, într-un fel așa de uman, cu atâtea nuanțe care-l fac om, nu monstru, mi se pare remarcabil.
Ziceam de puștiul Noah Jupe. El îl joacă pe Shia copil. M-a impresionat cu forța lui emoțională. Îl ajută, desigur, că e și foarte expresiv. Abia aștept să-l mai văd în ceva. Sper doar să nu aibă același destin de actor-copil chinuit, cum a fost cazul lui Shia.
- ShortsUp spune istoria scurmetrajului românesc, din 1890 până în anii 2000, printr-o instalație la Muzeul de Artă Recentă (MARe). Vernisajul e pe 1 octombrie și se vizitează până pe 11 octombrie.
- Festivalul Filmului Francez e prin toată țara în perioada asta. În București, am văzut Portrait de la jeune fille en feu și mi-a plăcut foarte mult, elaborez data viitoare.
- în Smithsonian Magazine, povestea reală, a paleontoloagei Mary Anning, din spatele filmului Ammonite, în care o să le vedem pe Kate Winslet și Saoirse Ronan.
- Vox a scris foarte bine despre rasismul scriitorului H.P. Lovecraft și de ce serialul Lovecraft Country (pe HBO), după romanul cu același nume al lui Matt Ruff, încearcă să spună o poveste mai bună, dar în același stil care a influențat scriitori și regizori de-a lungul timpului.
- în așteptarea versiunii Dune a lui Denis Villeneuve, Wired a încercat să explice de ce e greu de adaptat romanul ăsta.
- artistul chinez Ai Weiwei tocmai a lansat documentarul Coronation, filmat în Wuhan în timpul perioadei de lockdown; e disponibil pe Vimeo On Demand, 6 dolari închirierea.
- filme bune pe platforma de streaming Eyelet. Se plătește per film, nu e cu abonament, ci închiriezi doar ce film vrei să vezi. Printre altele, au seria Three Colors a lui Krzysztof Kieslowski, Ash Is Purest White de Jia Zhangke, niște François Truffaut.
|
|
articole
În Iași, e un mit printre studenți. Dacă treci pe sub cupola unei anumite clădiri, care-i la baza Copoului, dealul pe care-l urci ca să ajungi la facultate sau la cămin, o să ai restanță.
Și eu, ca orice student din Iași, am respectat orbește regula. Nu țin minte să fi trecut vreodată pe sub arcadele alea. Era un lucru pe care toți îl respectam fără să ne întrebăm de ce.
Am aflat de la Liana Fermeșanu, reporter freelancer la Reportaer Online, ex-Casa Jurnalistului, că totul a pornit de la o realitate a anilor comuniști în Iași. În clădirea respectivă, la subsol, erau duși și bătuți, torturați, tinerii care nu se aliniau cu ce voia partidul -- ori nu voiau să fie colaboratori ai Securității, ori făceau altele mai rele din perspectiva partidului. Pentru că se auzeau urlete, oamenii evitau să treacă pe lângă geamurile clădirii: ori mergeau pe partea opusă a trotuarului, ori traversau strada de-a binelea. Restanțele erau instrumentul cu care securiștii îi amenințau pe studenții care nu se conformau.
Foarte bun reportajul Lianei.
- Ioana Burtea de la DoR a scris un eseu foarte puternic despre abuz sexual și psihologic.
- scriitoarea și antropoloaga Raluca Nagy a publicat în Observatorul Cultural un eseu cu gândurile și observațiile dintr-o călătorie de cinci luni în Vietnam, de unde a scris și povestirea ei din antologia Izolare, de la Nemira, una dintre preferatele mele din volum.
- în PressOne, o listă cu locuri mai puțin cunoscute din România pentru călătorii aerisite.
- revista TIME i-a făcut un profil bun lui Edward Enninful, redactorul șef Vogue British.
- în Libertatea, Maria Andrieș a scris despre tinerii din Făurei și trupa lor de teatru, care-i salvează.
- în Cultura la Dubă, un interviu bun cu Lina Vdovîi (scenarista documentarului Acasă, ex-Casa Jurnalistului) despre viitorul ei film documentar.
|
|
arte performative
Omul Vitruvian e femeie și numele ei e Andrea Gavriliu. La asta mă gândeam într-un anumit moment cheie al performance-ului Who Am I de-acum câteva săptămâni.
Eram într-o hală industrială veche de pe Popa Nan, care urmează să fie demolată. Fiecare spectator, îmbrăcat în combinezon medical, cu mască de protecție. Identitățile ne fuseseră, dintr-o dată anulate. Sau poate egalizate: acum suntem doar exemplare din specia om. În mijlocul scenei, un robot înalt cât două înălțimi de om. În SF, ne-am imaginat că roboții vor arăta în mii de feluri extravagante. Dar, de fapt poate fi doar atât: un braț mecanizat care se mișcă conform unor linii de cod.
Cu acest robot esențializat a dansat Andrea Gavriliu, un pic și ceilalți actori-performeri, printre care Vlad Bîrzanu și Mădălina Ciotea.
Într-o structură ca un basm tehno, în care robotul joacă rolul unui rege orbit de furie care-și regăsește emoțiile când se îndrăgostește, Alexandru Berceanu, regizor și dramaturg, a pus povestea asta a oamenilor hăituiți de tot felul de angoase. Sau cel puțin asta am înțeles -- instalația audio părea calibrată mai mult pe muzică decât pe microfoanele actorilor, deci n-am auzit toate vorbele. Dar nici n-am avut nevoie de ele, din partea mea, ar fi putut fi doar un spectacol de dans.
Revenind la momentul cu Andrea Gavriliu și robotul, contopiți și la propriu, dar și în intenții, parcă, m-am gândit ba la felul în care culturile străvechi credeau că nu-i vor îmblânzi pe zei decât prin sacrificări, uneori chiar umane; poate că tehnologiile viitorului, pe bază de machine learning și ceea ce numim inteligență artificială, care acum sunt doar create de om prin linii de cod, vor avea nevoie, la un moment dat, și de un corp uman pentru a funcționa optim -- oare e așa de absurd să ne imaginăm viitoare entități om-mașină?
În fine, mi-a mai amintit și de proiectul Can't help myself, al artiștilor chinezi Sun Yuan & Peng Yu, văzut la Bienala de Artă Veneția din 2019, la care m-a impresionat tot ideea asta de entitate hibrid construită din cod și sânge de om, din abstract și din corp.
Produs de Teatrul Odeon în colaborare cu atelierul de tehnologie și design H3, spectacolul Who Am I a fost inclus în programul oficial al festivalului Ars Electronica. Din cauza asta, a avut doar cinci reprezentații.
- câteva premiere: Inima și alte preparate din carne, de Radu Afrim la teatrul din Craiova, Kilometrul Zero, de Andrei Majeri la Odeon în București, Dușmănie, de Gabriel Sandu la Teatrelli, tot București. Văzut 2/3, discutăm data viitoare.
- unteatru și-a lansat propria platformă de streaming: Cinematic unteatru. Abonamentul e 9 euro, dar primele 15 zile sunt gratuite, să testați. Spectacolele din repertoriul unteatru vor fi în catalog -- deocamdată sunt doar opt, dar înțeleg că va crește.
- stă să înceapă Bucharest Fringe, festival de teatru independent. Unele spectacole se joacă în săli, altele sunt transmise online. N-aș rata Uitasem, dacă nu l-ați văzut (ce-am scris despre).
- tot așa n-aș rata Vinovat. Nevinovat de la Arcub și Teatrul Mic, un spectacol care n-a apucat să aibă viață lungă -- a avut premiera în februarie 2020. Poate vreți să citiți ce-am scris despre el la premieră.
- online sau fizic, în Sibiu, Tom și Jerry 2.0 al lui Florin Piersic Jr., despre care ziceam data trecută (ce curioasă sunt cum l-au adaptat la jocul pe scenă).
- din noul proiect Her Word, „experiment audio-vizual de explorare a poeziei românești contemporane feminine”, mi-a plăcut mult video-performance-ul regizat de Elena Morar cu poezia Anastasiei Gavrilovici și performance de poeta însăși și actrițele Ilinca Harnuț și Andreea Tănase.
- și două interviuri: unul cu regizorul Bobi Pricop despre creație în pandemie și adaptare și celălalt cu Bogdan Dumitrache, actor și co-fondator Apollo111, despre criza în care se află teatrul independent.
|
|
podcasturi
În sezonul doi The Happiness Lab, dr. Laurie Santos s-a întors la clasici. În noile episoade, stă de vorbă cu specialiști despre ce înțelegeau marii filosofi greci prin fericire și ce credeau ei că trebuie să facă omul ca să ajungă la ea.
Până acum, i-a analizat pe Aristotel, Plato și pe Epictet. Pentru că ultimul e mai aproape de tipul meu de construcție interioară (tot în 2018 am mai scris despre el), episodul dedicat lui mi-a plăcut mult.
Din toată filosofia lui Epictet, Lauris Santos și invitatul ei, profesorul Bill Irvine, subliniază cel mai mult ideea că filosoful grec și discipolii lui credeau că e esențial să înțelegem că nu putem controla ce ni se întâmplă, dar putem controla cum reacționăm la ce ni se întâmplă și că de aici putem câștiga liniștea aia interioară după care tânjim toți.
E o idee care s-a strecurat, de-a lungul timpului, și în psihologie și chiar în meme-urile sau citatele actuale de pe Instagram. Circuitul ideilor în natură, nu?, pentru a ne aminti constant lecții pe care avem tendința să le uităm când ne ia valul întâmplărilor de zi cu zi.
- în curând, se va lansa podcastul Arhiva de sunet, cu și despre muzica pop din ultimii 30 de ani.
- bucătăreasa Samin Nosrat (ce feminin dubios pentru cuvântul bucătar) și Hrishikesh Hirway, producătorul podcastului Song Exploder, fac podcastul Home Cooking. Mi-a plăcut episodul despre fasole.
- de la The Moth, patru povești despre identitate, inclusiv una de la scriitorul Jon Ronson
- Hidden Brain are un episod bun despre râs și cum ne ajută să facem legături, conștient sau nu.
- podcastul meu preferat, Anthropocene Reviewed, intră în pauză. Ultimul episod e despre ciume și m-a emoționat până la lacrimi, ca de fiecare dată.
- la Desert Island Discs BBC a fost invitată scriitoarea Bernardine Evaristo.
- Sporkful spune povestea ketchup-ului: nu e european, era din pește și cine îl avea era foarte bogat.
- o poveste pe care nu o știam despre ce s-a întâmplat cu evreii care au rămas fără locuințe sau țară după ce au supraviețuit celui de-al doilea război mondial.
|
|
arte vizuale
Am stat pe el de mai multe ori în viață, la proiecții de filme sau la un grătar, și niciodată nu ne-am gândit ce-i cu el și de unde vine. Monobloc e numele lui, scaunul pe care se așază toți oamenii din lume, săraci sau bogați, indiferent de interese sau pasiuni.
Modelul actual a fost inspirat de unul făcut de designerul D. C. Simpson în 1946, refăcut în anii 60 de mai mulți designeri, printre care și Verner Panton, reluat în anii 70 de designerul francez Massonnet și, în sfârșit, ajuns la forma pe care o știm azi prin modelul produs de compania Grosfillex în 1983. De atunci încolo, scaunul a cucerit lumea.
De ce tocmai atunci? Anii 80 au fost momentul când tehnologia evoluase până într-acolo încât putea produce pe scară foarte mare (milioane de bucăți) scaunul ăsta dintr-o singură bucată de plastic, folosind o matriță.
Mai e o temă de discuție interesantă legată și de democratizarea designului pe care scaunul Monoblac o reprezintă, discuție care trece dincolo de valoarea lui estetică.
Toată povestea, într-un video de la neo.
- 164 de ani de la abolirea sclaviei romilor, expoziție nouă, doar până pe 4 octombrie, la MNAC.
- o explicație bună de la dr. Caterina Preda, specializată pe studierea relației dintre artă și politică, despre lipsa de etică și pericolul expunerii picturilor lui Sabin Bălașa la Art Safari fără explicații și context, cum ar fi acelea că a fost „artist al poporului” în perioada comunistă.
- artista Ioana Păun a strâns povești despre cum era viața în anii 90, înainte de internet. A ales să le spună sub forma unui joc video în trei capitole.
- un video-eseu în format 360 gr despre liniștea din natură.
- șase artiști, printre care Frida Kahlo și Keith Haring, pozați de fotografi Magnum.
- După 90 e numele noului proiect Arcen cu fotografii de arhivă din anii respectivi.
- au fost anunțați câștigătorii premiilor World Press Photo din 2020. Pentru echilibru, și finaliștii la Comedy Wildlife Photography Awards.
- interviu cu ilustratoarea Alice Rawsthorn, cea care desenat prima oară coronavirusul pe care-l vedem acum peste tot la televizor și în ziare.
- redesign pentru cărțile lui Orwell în S.U.A.
|
|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
|
|