Munci grele am avut cu Hamnet-ul irlandezei Maggie O'Farrell. De multă vreme nu mi se mai întâmplase. Nu înseamnă că nu mi-a plăcut, doar că, cel puțin pentru mine, a fost genul de carte cu care m-am luptat. Mi-a provocat multe discuții interioare, dintre care am selectat, mai jos, câteva. Ceea ce nu e rău, avem nevoie și de cărți de-astea. Așa evoluăm.

Pe scurt, e povestea tragică a familiei lui William Shakespeare: moartea fiului de 11 ani din cauza ciumei, care a dus, mai târziu, la scrierea faimoasei piese de teatru Hamlet. E o ficțiune, dar are la bază detalii biografice (de exemplu, fiul chiar a existat și a murit de mic, se știe că soția lui Shakespeare era mai mare ca el) sau documentare, din epoca vremii.

Am citit-o în engleză, pe Kindle. A apărut și în română, la editura Pandora M.

pros

- E scrisă foarte bine. Forță, precizie, poezie. Îmi vin acum în minte începutul și finalul sau capitolul despre cum a ajuns ciuma, printr-un purice, în satul familiei Shakespeare și la fiul Hamnet. De la macro la micro, excelent construită. Uneori, parcă e prea bine scrisă, așa de bine că devine un dezavantaj. Sunt părți unde simți prea mult scriitoarea care pare (subliniez pare) mai preocupată de cum să construiască fraze cât mai impresionante decât de viața personajelor ei.

- M-a impresionat lejeritatea cu care sare de la interioritatea unui personaj la altul. Naratoarea (și noi prin ea) are acces la tot ce simt și gândesc toate personajele principale (soția Agnes, fiul Hamnet și soțul). De la un capitol la altul, vedem și simțim lumea, pe rând, așa cum o face fiecare dintre ei. Asta e bine că ne ajută să vedem situația din mai multe perspective; nu există un adevăr absolut, ci mai multe puncte de vedere, influențate de bagajul fiecărui personaj, care le explică alegerile sau convingerile. Și calitatea asta devine, uneori, un dezavantaj, parcă ai impresia că e tot un artificiu al scriitoarei, parcă simți că, de fapt, nu ajungi să-i cunoști cu adevărat pe nici unii. Oricum, cel mai mult stăm în mintea lui Agnes, pe ea ajungem să o înțelegem cel mai bine.

- Reproducerea lumii respective, oau. E așa de talentat reprodusă prin scriitură că ajungi să o simți, să o trăiești. M-am gândit că teleportarea poate nu arată cum și-au imaginat scriitorii de SF, cu mașinării, ci e atât de simplu ca fraze excelent scrise. Reproducerea lumii respective nu stă doar în imagini, mirosuri, vorbe și obiceiuri, dar și mentalitățile care conduc lumea respectivă, foarte subtil strecurate.

- Relațiile dintre personaje, mai ales cele mamă-copil și mamă-soț. Ambele sfâșietoare prin intensitatea emoțiilor. Deși, recunosc, pentru prima mi-a plăcut parcă mai mult relația mamă-copil, care moare înainte de vreme, din povestirea Story of Your Life a lui Ted Chiang, pe care s-a și întâmplat să o citesc înainte de Hamnet. La a doua, cea mamă-soț în Hamnet, am simțit toată durerea rupturii dintre cei doi soți după ce copilul lor moare. E sfâșietor că fiecare dintre ei își procesează durerea altfel, în singurătate, fără să mai găsească calea către celălalt. Iar noi, cititorii, având acces la gândurile și emoțiile lor, știm că ambii sunt bine intenționați.

- Personaje feminine excelente, vii, din carne și emoții adevărate. Privim cealaltă parte a unei povești faimoase, aici, povestea lui Shakespeare și a piesei Hamlet. În sfârșit spunem povestea completă, nu doar partea glamuroasă care se concentrează, de cele mai multe ori, la faima bărbaților mari și tari. Cum a fost și cu romanul Circe al lui Madeline Miller o poveste faimoasă spusă din perspectivă feminină, nu a bărbaților eroi. În Hamnet, citim povestea femeii care și-a susținut bărbatul, al cărui succes i se datorează, în mare parte, muncii ei (în familie, în gosdpodărie) pe care el nu a trebuit să o facă. Fără sacrificiul ei, el nu ajungea mare. Cu toate astea, ea a fost uitată de istorie.


cons

- M-am săturat de ideea de femei vrăjitoare. Mi se pare că a ajuns deja un clișeu să explici forța unei femei puternice prin ideea că e ceva vrăjitorie acolo. Mi se pare superficial, nu are sens și îl văd ca pe-un artificiu care ajută narațiunea, nu e o parte organică dintr-un personaj. Și, din nou compar cu Circe, acolo mi-a plăcut, e parte naturală din identitatea personajului (e o poveste inspirată de mitologia grecească, e altceva).

- Niște detalii legate de moartea băiatului, pe care nu vi le spun, mi se pare că nu au sens. Adică au sens doar dacă accepți niște propuneri făcute de scriitoare (tipul ăla de suspension of disbelief, pe care eu n-am putut să-l fac) legate de divinitate sau destin în lumea personajelor ei.

- Nenumirea lui Shakespeare e ciudată, caraghioasă, enervantă, pe măsură ce avansezi. Pe modelul the floor is lava, scriitoarea ar recurge la orice fel de eufemisme numai să nu-l numească pe Shakespeare. Înțeleg că nu voia umbra marelui Will peste poveste, dar cred că putea să găsească altă rezolvare, cum ar fi să-i dea un alt nume.

- Mici clișee de tipul în romane din perspectivă feminină nu descriem sexul realist, ci-l privim printr-un filtru diafan -- e o scenă de sex, descrisă din perspectiva lui Agnes, care implică niște picioare în V printre care ea-l zărește nu știu cum -- de parcă femeile plutesc așa pe niște nori în orice situație. Am dat ochii peste cap puțin și-am râs.

La final, mi-a plăcut să mă cert în capul meu cu scriitoarea și mă bucur c-am citit cartea. Mă întreb dacă Lincoln in the Bardo, de George Saunders, în care fiul de 11 ani (ce e cu moartea copiilor la vârsta asta așa de atractiv pentru scriitori?) e versiunea masculină a poveștii din Hamnet. Oricum, am pus-o pe listă la citit în perioada următoare, sunt curioasă cum comunică între ele. Aștept și părerile voastre.